În stare de imponderabilitate

De Crăciun, din ce în ce mai multe generații ale Atelierului de Teatru din Botoșani se înghesuie în apartamentul coordonatorilor Lenuș Moraru și Gelu Rîșca. Anul trecut au fost 50 și ceva, de nu-și mai găseau pantofii. Așa e trupa lor: mare și serioasă în ce face. Cară decorurile după ei prin trenuri și le descarcă veseli prin culise de festivaluri. Pun bani deoparte și fac 11 ore până la București numai ca să vadă Îngropați-mă pe după plintă. Bifează festival după festival în mai, luna tezelor, învățând prin trenuri, încercând să țină pasul cu școala care nu-i prea înțelege. Își dau sfaturi unii altora cum să-și convingă părinții să-i lase să dea la Teatru la terminarea liceului. Atelierul le-a adus în primul rând prieteni. Și dacă se mai întâmplă să plângă într-o îmbrățișare nu e nimic teatral în asta, e pe bune, pentru că asta înseamnă trupa pentru ei.

La Botoșani liceele fac teatru (sunt peste șase trupe în oraș). Atelierul de Teatru al Colegiului Național „Mihai Eminescu” a apărut acum 15 ani și, din 2000, e coordonat de actrița Lenuș Moraru. Ea nu venise de mai mult de trei ani la teatrul din Botoșani când i s-a propus să ajute una din trupele de liceeni din oraș să se pregătească pentru un festival. La început a ezitat, pentru că se temea de lucrul cu adolescenții, dar până la urmă s-a dus. La prima întâlnire își amintește că făcea pe autoritara ca să nu le arate cât de teamă îi era, și că a propus trupei deja formate să joace o piesă de Băieșu. I-au răspuns „Nu vă supărați pe noi, dar nu ni se potrivește.” Asta a fost prima lecție pe care a primit-o de la ei: că trebuie să aleagă împreună. A dres impasul cu ceva de Vișniec și de atunci, prinsă de entuziasmul puștilor și de tot ce putea face alături de ei, a rămas a lor. I s-a alăturat și Gelu Rîșca, soțul ei, care se ocupă de scenografie și dă mereu un feedback care-i pune pe toți pe jar.

Ideea numelui pentru trupă i-a venit lui Lenuș în 2006, când au participat cu spectacolul Școala lui Gufi la festivalul LicArt. Și-a dat seama că trupa de la Eminescu e un loc unde elevii descoperă că pot fi nu numai actori, dar și niște regizori sau scenariști sau scenografi sau pur și simplu niște spectatori foarte buni, care sunt la fel de esențiali teatrului ca oricare dintre celelalte roluri. Atelierul de Teatru conținea destul de bine viziunea asta mai largă. Tot din Gufi a venit și sloganul lor, „stare de Imponderabilitate”, un exercițiu amuzant de dicție care exprimă întrucâtva cum se simt ei pe scenă.

După LicArt au prins gustul festivalurilor. În 2007 au mers pentru prima oară în Alexandria, unde Ideo Ideis era la a doua ediție. Se duseseră ușor nepregătiți și au fost uimiți de ce au găsit acolo: juriul, trainerii, trupele din restul țării, atmosfera care se creează în triunghiul format de Casa de Cultură, căminul unde stau în fiecare an și terasa unde mănâncă și stau la povești. Când se aduce vorba la repetiții de festival, cei cu vechime scot un „Ah, Ideo!” spre nedumerirea celor mai mici. Din 2007 Atelierul a câștigat în fiecare an ceva la festival (dintre care de două ori „Cel mai bun spectacol”).

Premii sunt multe la toate festivalurile la care merg, unde Lenuș descoperă cu bucurie noi și noi trupe. Spune că suflul ăsta al teatrului tânăr devine din ce în ce mai puternic: „Teatrul începe să spună ceva important la vârsta asta, iar piesele sunt din ce în ce mai mult despre viața și frământările lor.” Anul ăsta trupa s-a implicat și în organizarea celei de-a treia ediții a festivalului pentru liceeni AmFiTeatru, în încercarea de a aduce o bucățică din spiritul Ideo Ideis la Botoșani, laolaltă cu trupele foarte bune cu care Atelierul s-a împrietenit de când își duce spectacolele prin țară. Un nou mod de a atrage copiii din Botoșani spre teatru.

În fiecare an, bobocii vin să se înscrie la Atelier. Lenuș nu dă pe nimeni afară. „Nu aș putea să-i spun eu unui copil de 14 ani dacă are talent sau nu. Cine sunt eu să decid, când nici el nu știe încă bine ce-i place și ce i se potrivește?” La unii dintre ei vede potențialul de când intră pe ușă, alții au nevoie de timp, iar ea nu-i grăbește. Îi primește pe toți și, în timp, se cern singuri. Nu toți acceptă cu ușurință să renunțe la timpul liber ca să vină, adeseori imediat după ore, la repetițiile dintr-o sală mică de geografie din liceu. Apoi mai e și influența celor mai cu vechime, care au deja standarde și disciplină. Din septembrie până vara asta din 30 și ceva de boboci au rămas vreo 15. 

Silvana a auzit de cineva care s-a înscris la Colegiu numai ca să poată face parte din trupă. Mulți vin pentru că știu oameni care au fost în trupă. Raul Poamă-Neagră știe de trupă de la verișoara lui și s-a înscris încă dintr-a opta – un curajos, cum a fost și Vlad Galer. Vlad tocmai a trecut a doisprezecea și are rol principal în Deșteptarea primăverii, care se va juca la Ideo Ideis pe 21 august. Alții au intrat clasic, într-a noua, dar s-au prins rapid în horă, cum a fost cu Ilinca, 16 ani, care deja se ocupă de blogul trupei, scrie sinopsisurile pieselor și a scris, regizat și jucat într-o piesă mai mică pentru ID Fest. Ilinca Prisăcariu avea 10 ani când a văzut prima piesă a trupei, De veghe în lanul de secară, în care juca verișorul ei. De atunci și-a dat seama că e ceva acolo pentru ea.

Când are Atelierul repetiții, scena se umple. Lenuș încearcă să creeze ocazii pentru cât mai mulți dintre ei să joace. Încep cu roluri de personaj colectiv, cu 1-2 replici, dar care să-i învețe cu scena și să le dea încredere în mișcare, și, cei care se țin de treabă, ajung ca la sfârșitul clasei a unsprezecea să aibă rol principal. Lenuș discută de fiecare dată cu ei ce le-ar plăcea să joace. Piesele alese vin din frustrările și preocupările lor cotidiene și din mici întâmplări norocoase. Acum vreo trei ani a citit Momo a lui Michael Ende și s-a gândit ce piesă minunată ar putea ieși din ea. Anul trecut s-a întâmplat să-i vadă discutând pe Silvana și pe unul din băieți și i s-a aprins pe loc beculețul: erau făcuți pentru adaptarea aia. Momo sau Strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului ce le-a redat oamenilor timpul furat a câștigat premiul cel mare la Ideo Ideis anul trecut: posibilitatea de a juca piesa la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Anul ăsta Atelierul aduce la Ideo Deșteptarea primăverii, o piesă scrisă de Frank Wedekind la sfârșitul secolului al XIX-lea, extrem de controversată la vremea ei. E o poveste despre spasmele adolescenței, viol, avort, moarte și, în esență, pierderea copilăriei. Lui Lenuș îi era teamă că nu va mai fi actuală o dramă care la vremea ei era mult legată de lipsa educației sexuale, dar și-a dat seama discutând cu copiii, că un adolescent timid va rămâne cu drama lui interioară și imposibilitatea de a acționa indiferent de câte reviste, site-uri și informație are la dispoziție. E o luptă cu adulții și cu hormonii în care mulți rămân fără aliat.

Pentru jumătate din trupă asta e prima ediție de Ideo Ideis, pentru alții, care se pregătesc acum de admiterea la facultate, e ultima. Unul dintre băieți și Silvana Mihai, care a câștigat anul trecut cu Momo premiul pentru cea mai bună actriță, vor da la actorie. O fată va da la regie de teatru, iar alta, la scenaristică.

Vineri, la ultima întâlnire de la workshopul de actorie de anul ăsta, actorul Alin State i-a dat Atelierului un exercițiu care trebuia făcut în liniște – în perechi de câte doi, trebuia să-și exprime sentmentele prin priviri și atingeri. Totul a sfârșit cu plâns și cu o îmbrățișare generală în mijlocul căreia Alin a intrat ca să ia în mâini „clipa de acum, unică și irepetabilă.” I-a rugat apoi să dea clipa aia de la unul la altul. Ținând-o ca pe ceva ce se poate frânge oricând, au plâns cu ea în palmele făcute căuș până când încărcătura aia invizibilă și electrizantă a trecut pe la toți. Apoi au aruncat-o spre cer de la balcon și se vedea în zâmbetele lor că unele clipe nu se termină niciodată.

Fotografii de Adi Bulboacă, de la Ideo Ideis #7.