Înapoi în iarnă

Se întâlnesc într-un supermarket - un loc suficient de banal încât revederea să pară întâmplătoare. Nu s-au mai văzut de 10 ani și ghicești că nici înainte de asta nu s-au avut ca „între frați”. Lucrul care i-a despărțit atunci pare și singurul pe care cei doi l-ar putea avea în comun. Ea îl supranumește „Anticristul”, el preferă varianta ceva mai simplă de „tata”. Sunt frați vitregi și par la lumi distanță. Ea a plecat de acasă cu un foc arzându-i în piept, sătulă să mai simtă că nu e de ajuns și suficient de curjoasă încât să caute mai mult. Zece ani mai târziu, aude de înfocarea protestatarilor din țară și se reîntoarce cu o agendă revoluționară, însușindu-și cauza lor, dar la un nivel personal - pentru ea, să îl dea jos pe cel de la putere înseamnă, de fapt, să câștige lupta pe care o poartă de o viață împotriva „Anticristului”, să dovedească că nu trăiește în umbra tatălui său. După aceeași zece ani, el spune că lui „nu îi e dor, așa, în general”. Pare că s-a închis în sine, că și-a promis că nu o să se mai lase să simtă nimic, de frica frustrărilor care l-ar învălui și l-ar secătui. Spiritul i-a amorțit în atâția ani în care s-a acuns, în care nu și-a dat voie să fie ceea ce tatăl său - susținător al mișcării anti-LGBT, urăște.

Fiecare face parte din istoria celuilalt și acum că se revăd retrăiesc fragmente din ea împreună. Se reîntorc în copilărie, odată cu un fragment din jurnalul bunicului găsit în vechiul său atelier, care a rămas neatins de trecerea anilor. Ea simte că rândurile scrise de tataia i-au fost scrise ei și numai ei, pentru că așa cum a trăit toată viața umbrită de sentimentul abandonului, la fel și tataia vorbește despre cum a crescut în lipsa tatălui, care i-a părăsit pe el și mama sa într-o iarnă.

Pagina de jurnal citită cu voce tremurândă în spectacol e aceeași pe care a descoperit-o regizoarea Andreea Borțun la cincisprezece ani după ce fusese scrisă de bunicul său și care a inspirat tot spectacolul. „Ideea pornește de la ceva foarte personal. Mereu. Doar că nu pot să mă apuc de scris dacă e doar o miză afectivă și doar a mea. Trebuie să fie ceva care să mă intrige atât de mult încât să vreau să și cercetez și în afară”, povestea Andreea într-un interviu de anul trecut. Înapoi în iarnă are o transparență prin care strălucește chiar asta. Proiectul ei personal se traduce prin grija alegerii celor mai potrivite elemente – de la dialogurile dintre cei doi, la ilustrațiile de care am vrea să facem rost ca să continuăm să ne holbăm, minunându-ne. Dar ce face ca spectacolul să ne fie și nouă așa aproape e felul în care a reușit să îl ancoreze în contextul social actual, așa confuz și absurd cum e el, în care ne scindăm ca să ne regăsim și ne călcăm în picioare ca să spunem mai tare ce ne stă pe suflet, astfel că revoltele devin locul în care ne refulăm nemulțumirile.

Nesiguranța dintre cei doi în iarna în care se revăd e nesiguranța României în tranziție, dar din iarnă ies mai puternici, mai aproape unul de altul și de ei înșiși, lăsând umbrele trecutului în spate și promițându-și un viitor mai curajos și mai adevărat. Iar dacă asta se aplică și la acea Românie în tranziție, uite o iarnă pe care merită să o trăim ca să putem să o lăsăm în urma noastră.

***

Înapoi în iarnă se joacă la unteatru. Următoarea reprezentație e pe 29 ianuarie.

Regie și text: Andreea Borțun
Cu Cosmina Stratan și Alexandru Ion
Scenografie: Andreea Săndulescu
Light design: Marius Apopei
Visual art: Oana Barbonie
Sound design: Roxana Bain
Voice over: Alexandru Bogdan, Gabi Costin

Fotografii de Adi Bulboacă