Incursiune la gala UAD

Cu peste 3500 de lucrări de pictură, grafică, sculptură, foto, arte decorative, arte textile, design, expoziţia absolvenţilor UAD trebuia bifată. Şi zău de nu aveai ce vedea: designuri futuriste de motociclete ori autoturisme, picturi cu detalii în relief ce sparg bariera dintre pânză şi realitate, rochii create din perfuzii, design de role, cărămizi cu buric, mese inutilizabile din carton. Pe deasupra, o groază de tipe şi tipi drăguţi, în ţinute frumoase (nu degeaba sunt de la Arte). Păcat numai de spațiu. Singurul argument pro Expo Transilvania e că, pe moment, n-avem ceva mai bun/ieftin/mare. Altfel, e un spaţiu murdar, ruginit, crăpat şi obosit, organizat destul de heirupist şi prin care zilele acestea plutea un aer fierbinte şi umed, ca de troleibuz ce leagă cartiere de oraş diametral opuse, la oră de vârf.

Premiul meu pentru cel mai simpatic exponat merge către instalaţia cu oglinzi şi LED-uri a lui Daniel Popescu, intitulată Conversaţie privată. În ce mă priveşte, arta pură ar trebui să funcţioneze ca un catalizator al unei schimbări masive de stare în tine, tu, cel care o savurezi. Ar trebui să te facă să te simţi neputincios. Ori mic. Ori iritat. Ori al dracului de viu şi bucuros. Or cutia neagră cu două compartimente a lui Daniel (unul pentru persoane sub 1,80 m, celălalt pentru persoane de peste 1,80 m), ce oglindea şi ilumina la infinit chipul celui ce călca în interior, în aproape toate unghiurile posibile, mai puţin în dreptul interlocutorului, exact asta făcea: funcţiona precum un photobooth, cu diferenţa că dacă într-un photobooth oamenii au tendinţa de a intra înarmaţi cu zâmbete Kodak lucrate acasă, la oglindă, din instalaţia lui Daniel ieşeau năuciţi oameni cu D-uri orizontale albe, boldate pe feţe. Asta în timp ce autorul ghida din priviri lumea de la mică distanţă şi urmărea încântat reacţiile celor care ieşeau din cutia neagră.

Am regretat că, date fiind condiţiile, destul de mulţi expozanţi nu au încercat să fie ceva mai grijulii când vine vorba de a-şi vinde marfa, să încerce, cu puţin efort, să ducă o prezentare obişnuită dintr-un spaţiu obişnuit cât mai aproape de zona deosebitului. M-au întristat exponatele überdrăguţe ale Mayei Ciubotaru, care propunea o colecţie de jucării de lemn împărţite pe trei categorii, Pădure (un ren, un mistreţ şi un urs), Savană (un rinocer, un elefant şi o girafă) şi Deşert (un fenec, o cămilă şi un cangur), şi care erau împrăştiate pe o masă ciuntă şi tristă dintr-un colţ al zonei dedicate designului.

Lăsând la o parte nemulţumirile, mi-a plăcut proiectul de reproiectare a bibliotecii Chiroux, semnat Alina Achiricioaiei, ce propunea un spaţiu aerisit şi organic (cât se poate de ironic să-l prezinţi în incinta Expo Transilvania). Mi-au făcut ziua cele două desene fin şi drăcos executate de Monica Diana Dan, reunite sub titlul de Cerber (primul înfăţişa o viziune proprie asupra câinelui mitologic cu acelaşi nume, iar cel de-al doilea o bărcuţă de hârtie ce stătea într-un echilibru precar pe un sticks cu susan).

Mi-au făcut cu ochiul linogravurile lui Mike Carol, prezentate cu titlul Peisaj urban (negru, gri, bleu) şi picturile lui Erjon Çuli (Body and Fighting), ce împărtăşeau aceeaşi pasiune pentru griuri şi soiuri întunecate de albastru, foarte pe şcoala à la Cluj. Sau desenele Alexandrei Stoian (Nul - comme des enfants) - mi-am imaginat cele mai frumoase poveşti pentru copii de ăştia mai mari, ca noi, ilustrate de ea. Am rezonat cu demersul estetic al Adelinei Cacio, care încerca prin desenele sale să găsească echilibrul, relaţia naturală între concept şi aspectul final al lucrărilor sale, făcând o paralelă între desen şi activitatea inimii, între fazele creaţiei şi fazele cardiace; practic, tânăra masterandă propunea o serie de desene despre însăşi condiţia desenului.

Mi-au atras atenţia experimentele vizuale ale Andreei Victoria Anghel, The Missing Piece, undeva între artă plastică şi fotografie, picturile Mariei-Krisztina Nagy (Portalul - ritual transcedental), lucrate cu precizie fotografică, aproape maniacală în negru, roşu şi oareşce portocaliu, mustind de tensiune (erotică?), precum şi picturile lui Szabolcs-István Belényi, care mi-au amintit de acea violenţă a tuşei întâlnită la pictori contemporani precum Jenny Saville, ce efectiv electrocutează, taie-n tine, te-nfierează. Şi multe, multe altele, pentru care ar mai trebui 2-3 texte. De (rere)vizitat. Dacă nu expoziţia şi exponatele propuse, măcar profilurile de facebook ale artiştilor.

Fotografii de Adelina Cacio