Ioana Sisea la prezent continuu

Ioana a modelat de la exterior spre interior. În 2013, a făcut măști din porțelan după un mulaj al feței ei. În 2014, la vernisajul expoziției Bleeding Gold de la Galateca, șase fete îmbrăcate-n alb au purtat platoșe din porțelan prinse cu hamuri din piele făcute de Alexandra Abraham, niște scuturi alterate, zgâriate, ciuruite de suferințe. La final, modelele au lăsat lucrările Ioanei să cadă pe podea, acceptând simbolic rănile și vulnerabilitatea ca pe ceva ce nu mai trebuie ascuns. Același lucru îl făcuse și ea în urmă cu câteva luni, când propusese curatorului expoziția. „Una e să zici: e super-fragil, nu pune mâna pe el, și alta e să zici: e super-fragil, uite, ți-l sparg eu. Și e greu să-ți spargi lucrările singură, mai ales că știi cât ai lucrat la ele. Dar când știi că asta vrei să faci, când știi că asta urmează și servește cel mai bine ideii tale, e foarte ușor.”

În 2015, a ajuns în centru, la inimă, partea ascunsă privirii, cutia de comori îngropată în cutia toracică. „Deși clar nu simți în inimă și totul este în cap, noi am surogat toate experiențele noastre emoționale unui organ. Inima e organul suferinței. Și am vrut foarte mult să-l iau și să-l sparg, să-l auresc, să-l găuresc, ca o exorcizare.”

***

Pe Ioana Maria Sisea au dat-o părinții la Tonitza într-a cincea, convinși că au un copil talentat. Artă a urmat și la licență (Grafică), și la master (Stage Design); acum vreo patru ani, s-a întrebat dacă face asta pentru că aici a dus-o viața sau pentru că asta își dorește cu adevărat. A încercat să nu facă lucrări șapte luni și a simțit că înnebunește. Acum, la 27 de ani, nu mai are nicio îndoială cu privire la ce vrea să facă. 

Ioanei îi place efemeritatea materialelor pe care le folosește, fie că e vorba de hârtie sau de porțelan. Face obiecte sensibile, pentru că așa crede că suntem și noi: dacă știi ce butoane să apeși, poți foarte ușor să rănești pe cineva. Unul din motivele pentru care a ales să lucreze în porțelan a fost că e frumos și lucios, o reflexie a tendinței umane de a idealiza. Alt motiv e permisivitatea. „Am sentimentul că oamenii distrug lucrurile ca să învețe să le repare. Chiar citeam undeva că cel mai important e cum repari o ceartă sau un moment când nu ți-a fost bine. De-asta toate lucrurile mele sunt sparte și găurite. De-asta am ales porțelanul, că este atât de ușor de spart, atât de ușor de modelat, de apăsat, de pictat. E un mediu care-ți permite multe.”

Acum trei ani, Ioana nu știa nimic despre tehnica ceramică. A fost, crede, un soi de autopăcălire în trepte, care a început cu dorința de a face un mulaj în gips după fața ei. Era ger, o iarnă cu zăpadă, tocmai se întorsese de la un master în Londra pe care decisese să nu-l ducă la capăt, și voia neapărat să lase deoparte compozițiile și lucrările abstracte și să se reinventeze ca artist, să lucreze despre sine. Și cu ce să înceapă dacă nu cu fața, lucrul cu care te identifici cel mai ușor când te gândești la tine, partea cea mai vizibilă și, într-un fel, și cea mai schimbătoare. S-a dus la atelierul unor prieteni, s-a întins pe balcon și, cu prețul frigului amplificat de apa rece, și-a împlinit dorința. Rezultatul a convins-o că e momentul să înceapă să lucreze în porțelan, ceva la care se gândea de mai multă vreme.

Cunoscuții au sfătuit-o să colaboreze cu un ceramist, dar n-au convins-o. A ținut să învețe, pentru că o relaxează să-și facă singură lucrările și pentru că de acolo vine mare parte din satisfacție. „Unele lucruri ai senzația că nu le poți face decât tu. Și arta presupune un proces din ăsta de tu cu tine. Să ai răbdare, să te dedici. Când lucrezi cu porțelan, nu poți să te gândești la altceva. Dacă nu ești atent, se strică imediat.”

Primele lucrări, făcute în atelierul UNArte, unde a început și un master în ceramică, îi luau de 10 ori mai mult ca acum. Porțelanul e un praf care, amestecat cu apă și cu electroliți, capătă aspectul laptelui bătut. Îl torni în gips, care trage apa și întărește crema lăptoasă. După un timp atent ales, că altfel se crapă lucrarea, scoți porțelanul, îl lași la uscat, îl tai, îl cureți, îl arzi o dată, îl pictezi, îl arzi a doua oară, dacă vrei să-l sufli cu aur, îl arzi și a treia oară. Pictezi gri pe gri și vezi culoarea abia când iese de la cuptor. Nu știi neapărat ce faci acolo, mai ales la început. Ca să-ți iasă exact ce vrei, trebuie să dai niște rateuri serioase mai întâi. Ioana a spart zeci de măști până a deprins tehnica. A umplut curtea casei părintești, unde are și atelier, de cioburi, și-a vărsat o găleată de porțelan în mașină, când a pus o frână la trecerea din pietoni. De obicei nu are răbdare să exerseze, se așteaptă să-i iasă totul din prima, dar de data asta a repetat ore, zile, săptămâni în șir până au început să iasă toate șnur. Nu se gândea la o expoziție, voia să simtă că lucrează din nou fără nicio miză, dar când măștile au fost gata, s-a hotărât să le expună.

***

Ioana a decis la un moment dat că vrea să experimenteze cât mai mult, să trăiască maxim, ca să moară împăcată. Inițial, vedea în asta un mod curajos de a se raporta la viață. „Dar de fapt o fac dintr-un fel de neputință, de frică. Mi-e frică că n-o să apuc să fac tot ce-mi doresc și că n-o să apuc să experimentez tot ce-mi doresc și mă arunc în multe lucruri numai ca să le trăiesc. Uneori îmi dau seama că nu e neapărat ce am nevoie sau că ar trebui să mai am răbdare sau să mai aștept, dar am o neputință de a lăsa lucrurile să se întâmple mai natural și am tendința să le grăbesc.”

A locuit cam un an în Elveția, ca asistentă a unui fotograf, un an în Londra, unde a început și abandonat un master care a sfârșit prin a i se părea un sacrificiu financiar absurd, iar din decembrie locuiește la Berlin, unde plănuiește să colaboreze cu galerii și să se pătrundă un pic de mediul artistic de acolo. Și-a luat hainele cu ea, dar nu și-a făcut un scop din a rămâne. N-a fugit niciodată de București.

Una din temele principale din lucrările ei este trecerea timpului. Crede că a devenit obsedată de asta acum doi ani, când și-a dat seama de cât de subiectiv experimentăm timpul și cum ajunge să se raporteze la el absolut tot ce facem. „Mi se pare că e cea mai mare autoritate în viața mea și că este cel mai mare judecător. El le arată pe toate, el vindecă.” E ceva ce se reflectă în seria Present Continuous, șapte filme alb-negru, dintre care patru au fost expuse la Round House din Londra. London Contemporary Orchestra, care au compus coloana sonoră a filmului Macbeth, au organizat chiar și un Call for Scores în 2015, pentru a-l ilustra muzical pe unul dintre ele. Se reflectă și în ultima parte a trilogiei ei autoreferențiale, vernisată în noiembrie 2015 la Galateca.

Pentru (Eros)ion, un proiect la care a lucrat un an jumate, Ioana a trecut 10 inimi din porțelan în mărime naturală prin diferite stadii ale unei vieți deopotrivă biologice și emoționale: una era nucleul unei instalații verzi care trebuie stropită zilnic, una stătea pe-un pat de miere, înconjurată de albine moarte, una putrezea într-o casetă de sticlă, năpădită de mucegai, una era neagră, într-un deal de cenușă. Aveau nume simple, precum „inima spartă”, „inima strivită” sau „inima albastră”. Erau inimi albe, perfecte, pe care luciul impecabil al porțelanului glazurat le făcea să pară cu atât mai fragile, dar și mai prețioase. Erau inimi frânte, cărora fisurile le dădeau un aer de rebuturi pe care ai vrea să le încălzești în palme. Simțeai că le-ai mai văzut cumva, simțeai că e ceva cu totul nou. Ioana nu fuge de familiar în arta ei. „Sunt clișee pentru că sunt șmechere. Nu suntem atât de speciali. Multă lume trece prin aceleași dezamăgiri. Totul este vechi. Arta mi se pare că nu e despre originalitate, ci este despre personalitate. Singurul lucru care este special este filtrul tău. Cum poți tu să spui lucruri.”

Pentru inima vegetală, și-a ales un cub de pământ din pădurea Otopeni, l-a scos cu ajutorul unor prieteni și l-a adus în galerie (acum e în grădina ei). Inima mucegăită i-a dat cel mai mult de furcă. Își dorea să obțină un mucegai alb sau ocru, dar nu toate lucrurile se descompun la fel, depinde de temperatură, de lumină și, în cazul mâncării, de ce substanțe conțin. A încercat cu fructe, brânză, pâine, dar până la urmă a lăsat inima la mucegăit printre petale de trandafiri, un proces care a durat patru luni.

În 2013, când a început triologia ei în porțelan, Ioana voia să-și folosească arta pentru a vorbi despre sine. Tot autoreferențiale vrea să fie și următoarele ei lucrări – tot despre emoții, tot despre ea, dar mai ales despre relații, familie, prietenie, o explorare a unor momente și întâmplări care și-au pus amprenta pe cine e azi. „În perioadele cele mai grele, când fac un proiect care e super despre mine, mi se pare că dacă nu-l făceam, puteam să mor. Doare mai puțin când recunoști. Nu numai că accepți existența unei probleme, dar o și arăți, te expui, și te eliberezi de ea. Totul e despre a ascunde lucrurile de care ești nesigur. Și de-asta au atâta putere asupra ta. În momentul în care lași umbra aia să iasă, nu-ți mai e atât de frică.”

Prima ei expoziție din acest an, In Perpetuum, e urmarea unei încercări a Ioanei de a fi mai aproape de părinți, și mai ales de mama ei. E despre memorie, despre lucruri aparent uitate și ecoul nebănuit pe care-l pot avea. Primele amintiri din viața unui om, scrie în descrierea expoziției, sunt cu mâini, nu cu fețe. Amintirile cu mâinile părinților sunt dintr-o perioadă în care ne încredințam lor în totalitate, când ne întindeam spre ele pentru siguranță, sprijin, afecțiune și protecție. Ioana a luat mulaje după mâinile mamei și cele ale tatălui ei, apoi a făcut câte 60 de perechi din fiecare. Cele 120 de perechi vor atârna de tavan, însoțite de câte o amintire legată de mâinile părintelui respectiv: mama spălând căpșune vara, tata arătându-i Ioanei cum să deseneze flori. De data asta Ioana nu a mai ales porțelanul, ci vitrusul, un material gălbui cu aspect grosier, pătat, hârșâit, așa cum sunt amintirile, așa cum e realitatea. Și, până la urmă, așa cum devenim și noi.
_

Vernisajul In Perpetuum are loc vineri, 22 aprilie, la ora 19:00, la POINT (Str. General Eremia Grigorescu 10)

Pentru mai multe lucrări, vizitează site-ul Ioanei sau pagina Ioana Sisea Atelier.