Jean Baptiste del Amo: corpul ca armă de rezistenţă

Jean Baptiste del Amo e tolănit pe canapeaua din stânga cum intri în Pavilion și ronțăie la un biscuit. Pe masa din fața lui stă pachetul desfăcut, două banane și două sticle de cola la 0.5. „Am o gastrită, asta e tot ce mănânc de două zile, biscuiți și banane.” Arunc o privire spre cola. „Da, știu.”

O educație libertină

Când romanul lui de debut, O educație libertină, publicat de Gallimard, apărut și la noi la editura Vellant în 2011, în traducerea lui Alexandru Matei, a intrat pe shortlistul pentru premiul Goncourt, nimănui nu i-a venit să creadă. Autorul avea 26 de ani la momentul publicării și era primul lui roman, pe care-l trimisese editurii pur și simplu, prin poștă. 

„Îți dai seama c-am fost primul șocat că o editură a vrut să-mi publice manuscrisul, mai ales Gallimard. Eu nu-l trimisesem în vederea publicării, speram doar să primesc feedback, poate niște sfaturi.”

O educație libertină spune povestea unui tânăr fiu de porcar, Gaspard, care fuge de acasă la Paris și odată ce este sedus de un tânăr nobil, începe să-și croiască drum în înalta societate, prostituându-se. Despre acest roman, del Amo a spus în mai multe interviuri că este un omagiu adus romanului libertin, lui Laclos și altor asemenea, iar stilul lui a fost comparat de criticii francezi cu clasici de la Stendhal la Proust.

„Nu mai fac greșeala de a citi literatură atunci când lucrez, ca tânăr scriitor ești ca un burete, și e foarte ușor să preiei stilul altcuiva.”, spune acum del Amo.

Ne rien faire

Jean Baptiste s-a născut la Toulouse, pe numele lui adevărat Garcia, într-o familie de origini spaniole. A început să scrie devreme, la 11 ani. La 21, a înscris o povestire scurtă la un concurs de debut literar. Este vorba despre Ne rien faire (Să nu faci nimic), în care acțiunea este plasată în Africa și spune povestea unei familii și a tăcerii din jurul morții unui nou-născut. Deși fictivă, povestirea i-a fost inspirată de perioada petrecută în Burkina Faso într-un ONG care lucra cu persoane cu H.I.V. - câteva luni, care, spune el, i-au marcat existența. Avea 19 ani, își începuse studiile de asistență socială și pleca pentru prima oară de acasă, iar experiența de a lucra cu copii orfani, bolnavi de SIDA, l-a lovit în moalele capului. De altfel, tema morții se regăsește în tot ce a scris de atunci. Povestirea a câștigat anul acela le Prix du jeune écrivain de langue française.

Mutat la Montpellier și rămas șomer, Jean Baptiste s-a gândit să se apuce mai serios de lucru, adică să se pună pe scris. Un an și câteva luni mai târziu din asta a ieșit manuscrisul pentru O educație libertină. Cartea a semnat-o Jean Baptiste del Amo, preluând numele bunicii din partea tatălui: „Am vrut un pseudonim pentru că nu mi-am imaginat că voi trăi vreodată din scris. Așa c-am preluat acest nume familiar, plus că suna mai bine decât Jean Baptiste Garcia.”

Le Sel

Al doilea roman, Le sel (Sarea), i-a dezamăgit pe cititorii care aveau aceleași așteptări ca la primul, spune del Amo, pentru că rupe cu stilul baroc care îi adusese Premiul Goncourt pentru debut. Este o cronică de familie, povestea unei mame care își reunește fiica și cei doi fii la o masă, în absența tatălui mort de ceva vreme, dar omniprezent. Această reuniune este prilejul pentru fiecare de a își retrăi copilăria și relația dificilă cu o mamă puțin comunicativă și un tată-patriarh, violent și dominator.

„Am început Le sel înainte de O educație libertină, și după ce am fost publicat m-am gândit dacă să-l reiau sau nu. A fost un exercițiu de stil, și am decis să risc.”

Dacă, la fel ca O educație libertină, Le sel păstrează o structură narativă clasică, sfârșitul se dezice de ea și se predă unei vâltori onirice.„Sfârșitul de la Le sel mi-a fost inspirat, dacă vrei, din ultimul episod din Six Feet Under. Știi când sora cea mică, Claire, pleacă la studii la New York și urmează o succesiune de secvențe cu moartea fiecăruia dintre protagoniști. Cam asta am vrut să fac și eu, sunt punctele de vedere ale tuturor personajelor, amestecate.” Acest sfârșit i-a permis să facă tranziția spre un alt stil de scriitură, cel pe care-l simte cel mai aproape de sine, și pe care l-a dezvoltat în Pornographia.

Pornographia

Pornographia, cel mai recent roman al lui del Amo, are un titlu-capcană, ortografiat cu „a”, și nu cu „e”. Pornographia, a nu se confunda deci cu pornographie, se referă aici la definiția pe care o dă Pascal Quignard termenului în Sexul și spaima și care s-ar traduce prin „pictură de prostituat(ă)”.

„Termenul pornografie nu are, oricum, decât definiții subiective. Filosoful Ruwen Augien preluase o definiție a unui judecător american pe care am reținut-o: nu știu s-o definesc dar știu s-o recunosc.”

În cartea lui del Amo, pornographia transcende astfel constructul artificial la care ne duce cu gândul cuvântul pornografie - filme porno de duzină sau sex shopuri cheap de pe stradă. Pornographia este vie și trăită, în același timp dorință și mizerie, plăcere și violență. Este povestea unui bărbat de vârstă incertă, probabil un pic peste 30, care revine în orașul natal la moartea mamei lui. Orașul este o Havană reinterpretată, o Havană din care del Amo a păstrat suculența și mizeria și pe care a investit-o cu o senzualitate morbidă. Eroul devine obsedat de un tânăr prostituat care „mi-a atras atenția în mod deosebit, pentru că este mai murdar și mai disperat decât ceilalți”și pe care caută apoi să-l regăsească în corpurile atâtor altora într-o epopee sexuală și violentă.

Pentru acest roman-poem, considerat de critici pe alocuri șocant, del Amo a primit premiul literar Sade. „Sade a schimbat pentru mine modul de a vedea literatura”, pentru că scrierile lui Sade nu au constrângeri, sunt fără limite, „dar nu m-aș pronunța ca fiind un discipol al lui”. Scriitorul adaugă că a început cu adevărat să-l înțeleagă și să se apropie de Sade teoretizându-l, după ce a citit Annie LeBrun. Ori scrisul este ceva care vine din instinct pentru del Amo, care „pornește din corp, din simțuri, nu din intelect”.

„Dacă e să numesc un autor căruia romanul Pornographia să-i fie dator, atunci acela ar fi Genet. Genet m-a marcat prin iconografia pușcăriașilor, a oamenilor străzii, a prostituaților. Asta poți să regăsești în Pornographia.”

Del Amo a fost în Havana de două ori și a petrecut de fiecare dată mai multe luni acolo. Prima oară, pentru un material turistic pentru Air France Magazine, care l-a frustrat pentru că nu a putut include acolo decât părțile frumoase într-un sens acceptabil. S-a întors a doua oară cu fotograful francez Antoine d’Agata, cu care plănuia să scoată cartea.

„Nu am vrut ca scrisul meu să descrie fotografiile lui și nici fotografiile să nu fie ilustrații a ceea ce scriam eu. Ideea a fost să mergem amândoi și să lucrăm separat, iar apoi să punem laolaltă lucrările noastre într-o carte, dar separând fotografiile de scris.”

Cartea nu a văzut lumina zilei în această formă în Franța unde Pornographia a apărut la Gallimard în formatul clasic, dar este publicată împreună cu fotografiile lui Antoine d’Agata la editura spaniolă Cabaret Voltaire.

Obsesia corpului: corpul real ca rezistență la corpul perfect

Corpul la del Amo este identitar, ca un organism care simte lumea, în același timp propriu, dar care poate fi dat altcuiva, după cum o și anunță în Pornographia: „acest corp în mișcare, în interiorul căruia gândesc, pe care îl fac deci să miște, și pe care l-am adus până aici, ar putea să aparțină altcuiva, sau să nu fie decât o bucată de carne”.

Ca reacție la corpurile perfecte mediatizate peste tot în jurul nostru, del Amo consideră că revine artei să își asume corpurile bolnave, strâmbe, dureroase, ca armă de rezistență, cum o fac de pildă fotografi ca Nan Goldin, David Nebreda (sursă de inspirație pentru O educație libertină) sau Antoine d’Agata, ale cărui fotografii merg în intimitatea prostituaților și ale oamenilor străzii.

„Corpul este această coajă subțire, ca o oglindă între interioritate și lume, cu care comunică în permanență.” Corpurile lui del Amo comunică într-adevăr cu orașele în care se desfășoară, care le strivesc și le distrug uneori, dar de care sunt indisociabile. În alt interviu scriitorul a declarat că până acum a tot folosit orașe cărora nu le-a aparținut, Parisul începutului de secol XIX, micul oraș pescăresc Sète, sau Havana, pentru că doar așa le poate descrie, scrisul necesitând o detașare. La începutul lui 2015, del Amo va pleca într-o rezidență artistică în Japonia, pentru 6 luni. E de bun augur, având în vedere că îi prind bine spațiile noi și decuplarea de cotidian.

Singurătatea scriitorului în era Internetului

„Internetul e foarte bun pentru documentare, dacă vreau de pildă să știu când înflorește leandrul, aflu imediat. Dar e și o capcană, pentru că plecând de la asta mă trezesc c-am pierdut o oră fără să lucrez.”

Del Amo nu prea mai pierde nopțile, așa că îi place să lucreze dimineața. „Sunt disciplinat, mi-am impus 3-4 ore de lucru pe zi. Mă trezesc, îmi fac un litru de ceai verde și lucrez.” Orele de lucru nu aduc același randament în fiecare zi, dar se ține de ele. Restul timpului, acum că scrisul i-a devenit, contrar așteptărilor, meseria, del Amo are o viață „agreabilă (râde)”: se vede cu prieteni, face echitație, se duce la filme și are grijă de cei 3 câini pe care îi are. E important, spune el, să vezi expoziții, să urmărești arta contemporană, muzica, cinema-ul, sunt surse de inspirație permanente.

De altfel, del Amo și-ar dori să scrie pentru film, dar „nu e încă momentul meu. Scriu deja la al patrulea roman, și nu-mi place să mă dispersez.” Doi regizori care îi plac? Ulrich Seidl și Andrei Zviaghintsev. În schimb, a scris versurile pentru câteva dintre melodiile de pe EP-ul de debut al unui artist francez, (Sébastien) Grandgambe. Când îl întreb despre colaborarea cu el, fața i se luminează și roșește: „E iubitul meu.” Artistul a scos primul single, Sous la peau, pe versuri scrise de del Amo, la începutul anului trecut. „Sébastien a făcut Conservatorul, și e într-o orchestră cu care mai are concerte de muzică clasică. Când mai fac lecturi, uneori mă acompaniază la violoncel. Îmi place foarte mult c-avem și șansa să colaborăm ca artiști.”

Înainte, del Amo și scria pe muzică, dar a renunțat. „Mi-am dat seama că dacă scriu pe muzică ajung să preiau ritmul melodiei și să cred că o frază are muzicalitate, când, de fapt, muzicalitatea e în capul meu, o aud doar în căști.”