Jenny Liz Rome ne-ar pune cărţi în cap

La prima vedere, portretele lui Jen Rome par o combinație de creion și acuarelă, însă ele sunt mai mult colaj decât orice. Artista pornește de obicei de la un portret digital, peste care pictează animale, plante și pălării complexe. Fetele ei, așa cum le spune ea, pornesc dintr-un punct șters, fad, alb negru și epatează într-un final prin accesoriile absurde și colorate pe care Rome le pictează peste portret. Lasă fundalul gol pentru a evidenția fiecare personaj și se folosește de elemente abstracte pentru a sublinia trăsăturile instinctuale ale femeii.

Prima oară când ți-am văzut lucrările m-am gândit că sunt portrete fashion. Cum ai ajuns la stilul ăsta?

Când am început să-mi desenez fetele, nu inteționam să fac ilustrații fashion. Mai degrabă lucram cu ideea de trăsături animalice primare, reprezentative femeilor. De abia atunci când am început să lucrez cu imagistica asta într-o manieră organică am ajuns cu adevărat la fashion. În ultimii ani am început să-mi dezvolt stilul. Încerc să rămân loială tehnicilor mele preluate din mai multe forme de artă, dar să-i și aduc tribut ilustrației clasice de modă. E mișto și distractiv.

De ce portrete?

Am încercat de nenumărate ori să adaug fundaluri portretelor. Nu prea funcționează pentru mine. Subiectul meu e femeia în sine și mi se pare că dacă e prea multă dezordine, importanța personajului solitar se pierde. La început lucram numai cu alb și negru, dar am început să poftesc la culori foarte repede. Acum le adaug, deși încerc să o fac moderat. Mi se pare că puțină culoare te duce departe. Părul roz pal arată cu atât mai mișto pe o figură care e numai alb negru. Folosind un pic de culoare ici și colo, e mai ușor să sublieniezi ceea ce e cu adevărat important în imagine.

De ce numai femei?

Cred că am început cu figuri feminine pentru că pot relaționa mai ușor cu ele. Nu mă simt suficient de confortabil să-mi fac mie portrete, așa că creez femei imaginare, cu care mi se pare că am ceva în comun. Înainte mă concentram pe posibilitățile ireale ale hainelor și accesoriilor, ceea ce era super distractiv de făcut. Capete cu colivii și acvarii pe ele, fete înfășurate în panglici, peruci-stup ș.a.m.d. Acum că am început să explorez ceva mai mult ideea clasică de imagine fashion, am sesizat că abordez stiluri mai realiste. Totuși cred c-o să rămână întotdeauna un anumit grad de dubioșenie în lucrările mele.

Ești la birou și te-ai apucat de-o lucrare nouă. Cum începi? Cum merge? Ce faci când iei pauze?

Păi, fiecare lucrare sau serie începe de la o idee. Poate fi la fel de simplă ca ideea de a combina o femeie cu un anumit animal sau ceva mult mai răsucit, cum ar fi un tribut pentru femeile din filmele noir și rolurile complexe pe care le au. Ideile îmi vin de nicăieri majoritatea timpului - când conduc sau când sunt la cumpărături, deși de obicei o revistă de modă și un pahar de vin îmi sunt suficiente pentru a produce o idee. Mă apuc de treabă imediat ce am conceptul, de obicei e și momentul când vreau să-l văd pus pe hârtie. Încep cu un colaj, digital de cele mai multe ori. Asta e fundația fiecărei lucrări. Odată ce am făcut acest colaj pot să-mi dau seama ce vreau de la produsul final. De acolo pornește și se dezvoltă cu fiecare nou strat, fiecare tehnică aplicată și cu fiecare material. În pauze ies cu prietenii la cafea, fac treabă prin casă sau mă joc cu pisicile (sunt cam psihopată când vine vorba de pisici). Uneori mai trebuie să mă depărtez de treabă, mă ajută să mă întorc cu o perspectivă nouă.

Cum te-ai apucat de ilustrații?

Am terminat OCAD (Universitatea de Artă și Design) în Toronto. Dacă e să fiu onestă, am ales specializarea greșită. M-am dus pe pictură și desen, ceea ce nu a fost o pierdere de timp, dar acum îmi dau seama că aș fi scos mai multe din ilustrație și fashion. De abia în anul patru mi-am dat seama că nu sunt genul de artist căruia îi place să picteze cu un singur fel de culoare pe pânză. Voiam să mă joc mai mult cu diverse medii și să combin lucruri. Așa că am ieșit puțin din cutie și am mers cu asta. A fost cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru că m-a ajutat să-mi găsesc direcția după ce am absolvit.

Ce îți imaginai că o să faci când erai copil?

Tot timpul am visat că o să fiu artistă. Cred că a pornit prin clasa a II-a când am fost într-o excursie cu colegii mei. Ne-au dus la Blue Water Bridge (un pod care leagă Canada de Statele Unite) și ni s-au dat hârtie și creioane ca să desenăm piesajul. Când ne-am întors la școală, profesoara noastră, care mă speria îngrozitor, a arătat desenul meu întregii clase. M-am entuziasmat atât de mult! Și nici n-a mai fost atât de înfricoșătoare după ziua aia. În afară de artistă, voiam să fiu dansatoare de step! Doamne, cât iubesc step-ul...

Ce altceva te-ai vedea făcând în afară de ilustrații?

Vreau propria linie de haine. Iar într-o bună zi o voi avea!

Ce te inspiră?

Atât de multe lucruri, care n-au nicio legătură. O comedie bună, o haină de blană pe o doamnă în vârstă, muzică, cafea, vin, copaci, animale, o persoană care scrie mic și frumos, felul în care acuarelele se împrăștie pe hârtie, dansul, glumele, rujul, revista Vogue, Madonna (cea din anii 80), Tom Waits într-o pălărie, Cartea Junglei, Viața lui Pi și multe alte chestii.

Peruci, pălării, coafuri complexe, chiar și acvarii - ochii personajelor tale sunt deseori acoperiți de câte ceva. E puțin ciudat pentru partea feței considerată a fi cea mai expresivă. De ce îi ascunzi?

La început am făcut-o pentru că foloseam pozele prietenilor mei. Nu voiam să se simtă ca și cum lucrarea mea e specifică unei anumite persoane, așa că le ascundeam ochii în feluri cât mai creative. A progresat către altceva cu cât o făceam mai mult. Am realizat că privitorul se poate vedea pe sine mai ușor într-un portret dacă nu vede ochii. Privirea e atât de personală, iar ochii unei persoane atât de specifici. Fără ochi totul e mai ambiguu.

Coafurile tale sunt la fel de complexe în viața reală?

Nu! Tocmai ce mi-am tuns tot părul acum câteva săptămâni. Nu am timp de el niciodată. A fost așa ciudat când m-am spălat prima oară pe cap după răzuială. Era ca o parte-fantomă a corpului. Tot încercam să-l apuc. Dar mă bucur că s-a dus. Viața mea e mult mai ușoară acum.  

Dacă revista SUB25 ar fi o femeie, ce chestie i-ai pune ca pălărie?

Păi, ar fi o tipă super deșteaptă și super citită. Mi-ar plăcea s-o văd îngropată în niște cărți vechi. De fapt, cred c-ar fi o imagine mișto asta.

***
JennyLizRome și Jenny Liz Rome Illustration.