Jurnal de Undercloud (1)

Cum am ieșit din Pasajul Latin am văzut un panou mare cu programul Undercloud. M-am uitat repede peste el, am calculat timpul pe care îl am între spectacole și m-am ofticat super tare cand mi-am dat seama că puteam să mai bag încă vreo două spectacole pe zi în programul pe care mi l-am făcut (n.n. un program de 2-3 spectacole pe zi). Am văzut un voluntar care purta un tricou galben și l-am rugat să îmi arate unde este sala mare. Am intrat și am așteptat. Așa-zisa deschidere a fost scurtă și mi-a dat senzația că organizatorii preferă sa lase festivalul să vorbească pentru sine. În semn de respect, am să trec și eu direct la subiect, așa cum a făcut Undercloud cu mine.

Nesomn, de Arcadie Rusu
Cu: Ioana Marchidan, Ramona Bărbulescu, Diana Spiridon, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu.

Spectacolele de teatru-dans m-au făcut, dintotdeauna, să mă simt mai umil în legătură cu ce știu, sau cu ce cred că știu despre teatru. Poate nu le înțeleg, sau poate nu trebuie înțelese. Citisem într-o carte de Huxley un pasaj care povestea despre cel mai bun discipol al lui Buddha, despre cum, atunci când Buddha își predica una dintre învățături, a ridicat o floare fără să spună vreun cuvânt. Acel singur discipol a înțeles lecția, pentru că, de fapt, nu a înțeles nimic, ci doar a simțit.

Nu cred că Nesomn este un spectacol care trebuie înțeles. Nici măcar nu cred că trebuie explicat. Cred că pur și simplu trebuie văzut, pentru că transmite mult, dar ce transmite nu poate fi reprodus.

Pentru mine este un spectacol despre vise, despre somn și despre lipsa lui, despre singurătate, despre frică, despre iubire împărtășită și iubire neîmpărtășită, despre părinți și despre copii și despre multe alte lucruri. Cel mai important, Nesomn este pentru mine un spectacol despre cum sunetul unor tălpi goale pe o scenă îți poate da fiori.

Când am ieșit din sală, am simțit că era trecut de miezul noptii. M-a întâmpinat Centrul Vechi și o fată care mă invita să mă așez și să citesc o carte. I-am răspuns că aș vrea, dar că trebuie mai întâi să scriu.

Buzunarul cu pâine, de Alexandru Nagy
Cu: Ștefan Pavel si Alexandru Nagy

Sunt două lucruri care îmi plac foarte mult la Vișniec. Primul, că poți să extragi cam 70% din replicile dintr-o piesă și vor avea calitate de dicton (ex: Găsește un capăt și ține de el ca de un om drag.). Al doilea este că piesele semnate de el nu oferă răspunsuri și nici măcar nu încearcă, ci ridică întrebări, foarte multe întrebări.

Îmi place să mi-l imaginez cum scrie și e satisfăcut de cum vor încerca oamenii să deslușească, să descoasă, să „înteleagă”. Cred sincer că pentru a te bucura de Vișniec cu adevărat, nu trebuie să încerci să înțelegi ce scrie, ci să iei ca atare. Cam asta am impresia că este și părerea lui despre lume: trebuie luată ca atare, nu înțeleasă. Îmi vine din nou în minte povestea cu Buddha și floarea.

Am văzut doi oameni, o fântână și un câine imens și alb. Pe câine nu l-am vazut, de fapt, doar l-am auzit, dar am știut cu siguranță că e acolo. Au urmat certuri fără nicio noimă acompaniate de mult haz de necaz (a fost prima oară când am râs în hohote la auzul cuvântului „dezolant”) la care s-a adăugat o camaraderie stranie, ușor distantă și deloc explicată, cam ca prietenia dintre Vladimir și Estragon din Așteptându-l pe Godot. Toate astea se petrec într-un fel de catacombă, iar publicul este așezat pe margine. Asta m-a făcut să mă simt de parcă eram doar un ochi de pe un perete, un ochi tăcut care privea neîncetat și sobru, fără să judece. Un ochi care privea și lua ca atare ce vedea.

Buzunarul cu pâine este ca și cum ai merge la restaurant și, indiferent ce comanzi, primești un pantof pe farfurie, apoi îl mănânci și îți dai seama că îți place mai mult decât orice altă mâncare de pe pământ. Mie îmi este indiferent dacă voi mai înfuleca vreodată cu atâta poftă un obiect de încălțăminte, dar sub nicio formă nu regret că mi-am înfipt furculița în acest pantof.

La sfârșit, am tras aer în piept și m-am uitat în jur: nu aplauda nimeni, stăteam cu toții să ne asigurăm că, într-adevăr, spectacolul a luat sfârșit. Nu am auzit nimic în afară de melodia de sfârșit și tunetele de afară; tunete care au răsunat la momente atât de potrivite de la incipit până la final, încât m-am întrebat dacă nu cumva e și Dumnezeu în echipa tehnică. Când au început aplauzele, am răsuflat și am încercat să mă uit fix în ochii celor doi. Voiam să văd dacă și lor le-a plăcut pantoful. Cred că răspunsul este afirmativ.

Astăzi, în prima zi a festivalului, am vazut disciplină și profesionalism abordate cu energie și dăruire. Am văzut, de asemenea, foarte multă muncă. Am văzut partea de meserie și partea artistică a ceea ce numim teatru. Am văzut un public atent și bucuros și mulți voluntari cu tricouri galbene. Am văzut foarte, foarte mult galben. Am căutat pe net ce semnificație are culoarea asta: Culoarea galben este cea mai caldă, cea mai expansivă și poate cea mai însuflețită culoare. Galbenul este intens, amplu și orbitor, ca un șuvoi de metal topit. Nu știu ce înseamnă asta, nu știu dacă pot lega cumva culoarea galben de atmosfera festivalului, eu doar am dat copy-paste; ce știu însă, este că mie mi-a plăcut prima zi de Undercloud.
 
***
Trimisul nostru la Undercloud, Alin Neguțoiu, este în trupa de teatru Brainstorming din București, are 19 ani și anul acesta dă la UNATC.