Jurnal de Undercloud (2)

Ziua mea a început la 18.52 fix. M-am uitat la ceas, pentru că fix atunci m-am dezmeticit. Băusem un litru de suc de roșii în șase minute undeva pe la ora patru și m-a durut stomacul până la 18.52 fix. În fața mea era un paralelipiped de sticlă pe care erau scrise tot felul de fraze în marker. Una dintre ele spunea „Nea Mitică este foarte bine dispus”, și mi-a amintit de un angajat de-a lui tata care, beat fiind, la ziua tatei, m-a făcut să îi jur ca îl voi chema la nunta mea. Nu v-am uitat, Nea Mitică.

În jurul meu alergau voluntari în toate părțile. Am intrat.

Philoctetes, de Yannis Ritsos
Regia: Sissy Papathanasiou

Scena era in formă de T, deci arăta mai degraba ca un catwalk. Fix pe centru, cu spatele, stătea un bărbat înalt îmbracat în haine militărești. La un metru de el, o femeie îmbracată în roșu; lângă ea un microfon. Când bărbatul s-a ridicat, mi-am dat seama instant de ce toți spectactorii au tăcut mâlc. Avea foarte multă carismă, puteai să o simți doar din privire. A început să vorbească și atenția mea a pornit un joc de-a șoarecele și pisica între el și panoul cu supratitrări.

Război. Am ieșit convins că spectacolul este despre război. Ce e foarte interesant este că nici nu glorifică și nici nu condamnă razboiul. Sunt părți care arată plăcerea războiului, carnalitatea sa; părți care fac războiul să pară chiar erotic. Mai sunt și părți care te fac să iți fie scârbă până și de un cuțit de bucătărie. Iar toate părțile la un loc alcătuiesc un fel de pumn care te mângâie.

Spre sfârșit, grecul s-a uitat în ochii mei și am înghețat. Voiam să mă uit în altă parte, dar nu voiam sa fiu laș. La un moment dat s-a schimbat supratitrarea și mi-am întors imediat privirea înspre acolo. Asta m-a făcut să nu par laș (sper).

Am ieșit sperând că lumea din sală nu m-a crezut un laș și m-am dus să mănânc. Sunt convins că cel puțin preț de câteva luni îmi voi aminti privirea lui de câte ori mă gândesc la orice are legătură cu Grecia.

București. Instalație umană, de Ada Lupu, Florin Fieroiu și Radu-Alexandru Nica - regie colectivă - 
Cu: Ilinca Manolache, Nicholas Cațianis, Ciprian Nicula, Denis Hanganu, Dumitru Georgescu, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ada Galeș, Flavia Giurgiu.

Cum am intrat, un voluntar m-a rugat sa rămân în foaier. Am realizat foarte repede de ce. Actorii se plimbau printre oameni, care arătau de parcă erau ținuți ostatici. Pe fețe, actorii purtau niște lupe care le măreau fețele. Când ajungeau în fața cuiva, fiecare se strâmba în felul său. O tipă mi-a arătat limba ei tăiată, i-am arătat că limba mea este despicată în vârf; nu a reacționat. Am fost foarte inconfortabil, dar Ivănoiu mi-a explicat că așa trebuie. Am continuat să fiu inconfortabil, dar m-am bucurat. Înseamnă că a lovit. Apoi am intrat și la scurt timp a început spectacolul.

Au ieșit oameni; au ieșit oameni și m-am bucurat. A fost singura dată când m-am bucurat că ies oameni de la un spectacol. Asta înseamna că a lovit. Oamenii care au plecat vor spune că asta e o porcarie, asta nu e teatru, dar sunt convins că, intrinsec, instalația umană a lovit cum și unde trebuie. A lovit-o până și pe doamna care a plecat din primele cinci minute.

Instalația umană taie în carne vie. Nu există scăpare, indiferent de ideologie, vârstă, anturaj, religie, etnie, rasă, orientare sexuală sau clasă sociala; se ia până și de sine (ex.:„Trebuie sa ne conștientizăm forța civică” / „Termină, mă, ca pleacă ăștia din sală!”).

În timp ce scriam asta, mi-am dat seama de ce aveau lupe pe față in foaier: pentru că asta face acest spectacol, pune o lupă pe fața Bucureștiului, și lupa asta amplifica fiecare por, cicatrice, aluniță, coș, fiecare imperfecțiune de pe fața Lui. Echipa din spatele Instalației nu își propune să spargă coșurile capitalei, și nici măcar să o dea cu fond de ten, în schimb îi spune: „Bă, du-te la un dermatolog, că arăți ca dracu'”. 

Nu știu ce mai pot spune despre București, instalație umană, deși mai am multe de spus, dar o să conchid spunând că  m-a făcut să vreau să merg la dermatolog.

Seara pentru mine nu s-a terminat, acum stau la masă cu Instalația. Îi vad zâmbind și râzând. Lupa nu îi face nefericiți, ci conștienți. Râd și zâmbesc și eu cu ei, dar am o oarecare reținere. Asta e bine. Înseamna că a lovit.

***
Citește și despre prima zi de Undercloud 2016
Altă cronică la București. Instalație umană