Jurnal de Undercloud (3)

A treia zi de Undercloud nu a început bine pentru mine. Festivalul a rămas la fel de bine, dar eu n-am început ziua chiar cum îmi doream. După certurile cu părinții tipice vârstei, am ajuns în final la ArCub. Mă așteptau galbenul familiar și un zumzet satisfăcător, care îmi reamintea că sunt unde trebuie. Spectacolul din program era la sala mare, în fața căreia erau voluntarii care se obișnuiseră deja cu fața mea. Spun asta pentru că deja am început să ne salutăm din priviri, deci presupun că le sunt la fel de familiar cum îmi sunt ei mie.

Sâmbătă: averse!
Regia: Matei Lucaci-Grunberg
Cu: Virgil Aioanei, Maria Obretin, Ștefan Huluba, Iulia Poptean, Andrei Cătălin, Sever Bârzan, Mădălina Craiu, Ionuț Niculae

Totul a început în liniște. Nu era genul de liniște apăsătoare, ci mai degrabă o liniște care te face să anticipezi. Lumina de pe scenă mi-a revelat trei bărbați care priveau undeva în spatele meu, foarte sus, și un decor simplu și eficient.

Nu mi-a luat mult să înțeleg ce va urma. Publicul a început să râdă dupa prima replică. Era un râs sănătos, mulțumit. Din cauza asta nu am putut să mă abțin de la a mă uita în jur. Oamenii zâmbeau constant și râdeau aproape ritmic. Actorii aveau energie, multă energie, deci automat tot publicul a preluat-o. Mă simțeam ca la o primă întâlnire awkward care se detensionează din ce în ce mai mult. Eram din ce în ce mai comod și, până la sfârșit, nu mai stăteam în scaun „cum se stă la teatru”; eram în largul meu, parcă mă primiseră cu destulă căldură încât să îmi permit asta.

Sâmbătă: averse! e nou. E ceva nou, cel puțin în România, și asta e bine, e ceva de care publicul are nevoie. Actorii sunt vizibil în largul lor, se simt bine. Dacă felul în care actorii joacă ar avea o față, ar fi o față care zâmbește constant și fără inhibiții, genul de față care pe mine de obicei mă face inconfortabil. Cumva, de data asta, am zâmbit înapoi în loc să mă uit în altă parte ușor stânjenit. Cum publicul avea nevoie de asta, aveam și eu nevoie de asta, la un nivel mai personal.

Spectacolul ăsta mi-a arătat că e ok să te relaxezi. Mi-am amintit ca teatrul nu trebuie neapărat să fie greoi sau să te pună pe gânduri, ci poate la fel de bine să fie plăcut fără sa fie solicitant.

După ce am ieșit, am mai stat puțin pe terasă. Aveam impresia că am pe ochi o lupă, cum aveau actorii din București: instalație umană în foaier, înainte de spectacol, pentru că Undercloud se mărea văzând cu ochii. Voluntarii erau mai activi, kiosk-urile de la Raiffeisen păreau mai galbene, cozile mai scurte, publicul mai mulțumit.

Poate doar mi s-a părut sau poate doar văd lumea în clișee, dar deși programul începe propriu-zis la șapte seara, mereu pare că la Undercloud se întâmplă lucruri de la șapte dimineața. Poate o să trec într-o dimineață, fix când răsare soarele, pe lângă Gabroveni, să văd daca gangul ăla e într-adevăr neobosit.