Jurnal de Undercloud (4)

Trezit, măncat, spălat, plecat. La 18:50 dau de o coadă care pornește de la sala mare până în gang. E firesc, ce-i drept, mă aflu la o premieră mondială. Cred că e prima oară. În jurul meu stau oameni cu priviri ușor anxioase și mulți dintre ei au în mână cărți de Bruckner. Încerc sa scriu dar mă las distras de zumzet. Mă mai uit sfios în jur, dar nu văd nicio față cunoscută, deci continui sa scriu, ca să am un prilej să mă holbez în telefon. În dreapta, cineva spune „Oare ce o mai fi făcând Alin?”. Tresar și mă uit în dreptul vocii, dar dau de o față necunoscută. Încep să explic confuzia și râd, dar cu prima ocazie mă uit înapoi în telefon. Aștept. Zumzetul din jur mă face și pe mine să anticipez premiera mondială.

Crăciun la palat, de Pascal Bruckner (spectacol lectură)
Regia: Chris Simion-Mercurian
Cu: Marian Râlea, Răzvan Vasilescu, Dana Dogaru, Vlad Logigan, George Ivașcu.

„Țara o să se trezească mâine fără virgulă si fără majuscule!”

Toate locurile se ocupaseră și totuși oamenii încă intrau în sală. Voluntarii în galben umblau peste tot cu scaune suplimentare în brațe; cei mai puțin răbdatori s-au așezat pe scări.

Aveam în față cinci fotolii pe lângă care atârnau niște fotografii alb-negru care înfățișau spații decrepite, goale, distruse. Cam așa e și lumea în care se petrece piesa lui Bruckner. Protagonistul e un președinte singuratic, până în punctul disperării. Companionul său, Cicero, este un majordom mut și absurd de loial. Cred că relația dintre majordom și președinte reflectă relația dintre președinte și popor, în piesă. Așadar, Cicero este emblematic pentru poporul pe care îl conduce Iulius, un popor absurd de loial, care îi îndeplinește fiecare capriciu unui președinte singur, trist, care se îneacă în mediocritate. Pe rând, mai apar Marc Aureliu, frizerul președintelui, care e aproape luat ostatic de Iulius și de prietenia lui forțată, diferiți miniștri care iau decizii de parcă ar fi copii de cinci ani, un doctor care nu își atinge pacienții („din principiu”), soția frizerului și Moș Nicolae.

Actorii de pe fotolii se distrau, glumeau, se mai încurcau. Noi, publicul, nu luam nimic drept greșeală(până la urmă mereu mi s-a spus că fiecare greșeală face parte din spectacol). De multe ori, spectacolul părea un dialog între public și actori. Un fel de dialog între niște prieteni vechi care stau la bere și își permit familiarități, că doar sunt ei între ei.

La sfârșit, Pascal Bruckner a mulțumit publicului și a spus, simplu: You have made me happy., lucru care m-a atins, pentru că îmi place să văd sinceritate la oameni consacrați, care nu își permit mereu să fie sinceri.

The Sunset Limited, după Cormac McCarthy
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Cu: Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki

Un peron din lemn și câteva scaune de tip stație de metrou îi acompaniază pe Șerban Pavlu și pe Richard Bovnoczki. Metroul eponim abia a trecut. Unul dintre personaje este profesor și tocmai a încercat sa se arunce în fața metroului. Celălalt, un fost pușcăriaș, l-a salvat și își va petrece următoarele o sută de minute încercând să îl salveze pe termen lung. Așa începe The Sunset Limited.

Între început și sfârșit sunt atât de multe încât nici nu știu cum să le rezum pe toate. Până acum nu am văzut un spectacol despre credință, sau mai bine zis despre tăgadă, deci totul e foarte proaspăt pentru mine. Am un singur regret, că am fost arogant. Am fost arogant și am crezut ca știu în ce direcție se îndreaptă spectacolul, am crezut că am ghicit finalul și că pot să mă relaxez. Apoi a venit finalul și m-a plesnit, m-a privit în ochi și mi-a amintit că nu le știu pe toate. A durut, dar a fost o durere bună, pe care o meritam și de care m-am bucurat până la ultima picătură, cum te bucuri de durerea pe care ți-o provoci când îți scarpini o mușcătură de țânțar până aproape îți dă sângele.

Cei doi se contrastează în cel mai sublim mod posibil, și totuși, spre sfârșit, liniile dintre ei se încețoșează și nu mai știi sigur cine are dreptate și cine nu. E ca atunci când eram mic și dintr-un spirit de rebeliune autoimpusă combinată cu stângăcie, coloram peste liniile din cărțile de colorat, până când, după un punct, nu mai țineam minte unde trebuia de fapt să mă opresc. Diferența este că de data asta am știut clar unde să mă opresc, pentru că The Sunset Limited a tras o linie pe jos și mi-a făcut semn că mai mult nu am voie să văd. Eu am acceptat și am ieșit în Centrul Vechi, unde mi-am aprins o țigară și am citit decalogul Undercloud de pe spatele unui evantai.

Ziua patru a luat capăt exact ca The Sunset Limited. A zis stop și atât, iar eu nu am avut de ales decât să ascult și să ma doară, dar a fost o durere bună, una chiar mai bună decât o mușcătură de țânțar pedepsită.

***
Jurnal de Undercloud