Jurnal de Undercloud (5,6,7)

A fost un weekend lung și ciudat pentru mine. Nu-mi place să folosesc cuvântul ciudat, pentru că de când eram mic, mama a folosit cuvântul ăsta să descrie orice lucru cu care nu era obișnuită; „băiatul ăla e cam ciudat” sau „muzica asta e cam ciudată” sau „ce îmbrăcăminte ciudată”. Eu nu-l folosesc în sens peiorativ, ba dimpotrivă. Spun că a fost ciudat pentru că nu l-am considerat un weekend per se. Vineri, sâmbătă și duminică seara au existat, bineînțeles, dar eu și Undercloud am funcționat fără vreo întrerupere de weekend. Sincer să fiu, o să-mi fie dor de programul ăsta pe care mi l-am făcut. Măcar pot sa păstrez programul fizic pe care am încercuit în marker verde, din ăla pe care îl folosești la învățat, spectacolele la care merg.

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, după Matei Vișniec
Regia: Slava Sambriș
Cu: Tudor Țurcan, Liuba Roman, Iulian Bubuioc, Alina Bolun, Artiom Perciun, Maxim Chiriac, Ecaterina Gorcenco, Dumitru Gologan, Ianoș Baziuc, Doina Arvat, Natalia Mândru, Adriana Bîtcă, Cristian Pletiniuc. Invitat special Petru Vutcărău

Totul, absolut totul scris de Vișniec îmi place și mă bucur enorm că am ajuns să văd montări după textele lui, pentru că până la Undercloud văzusem doar una sau două, deci era mai degrabă dintr-un joc al imaginației mele.

Spre bucuria mea, Istoria comunismului mi-a întrecut imaginația din secunda în care am intrat în sala mare. Aș putea la fel de bine să îi spun sanatoriu în loc de sală. Doctorii stăteau la intrare și discutau ceva cu scriitorul care fusese numit să rescrie istoria revoluției comuniste din Rusia. Când am trecut pe lângă ei, au amuțit și s-au holbat la mine până am ieșit din spațiul lor de colocviu. Prin sală, pacienții se plimbau liber, unii se mai întâlneau și își rânjeau sau se împingeau; unul cânta la acordeon. Istoria nu este de fapt o istorie, ci o lecție (nu, nu o lecție de istorie, doar o lecție) despre cum politicul poate să seducă, să obsedeze, să înnebunească toate păturile sociale sau ideologice pe care le întâlnește. Nu este neapărat o prevenire, cât o simplă informare, mă rog, poate nu simplă.

Lecția asta este predată cu atâta energie că îți este pur și simplu imposibil să nu iei zece când ești ascultat din ea. Actorii se bucură să fie acolo și alcătuiesc împreună o mașinărie foarte, foarte bine unsă. Mașinarie al cărei roți se învârt neobosite timp de o oră jumate. Deși mașinăria vine de peste Prut, sper să mai am ocazia să o văd.

Cabaret Dada, de Matei Vișniec (spectacol lectură)
Regia: Chris Simion-Mercurian
Cu: Matei Vișniec, Niko Nitai, Marian Râlea, Cristi Iacob, Vlad Logigan, Dorina Chiriac, Alexandra Fasolă, Ioana Marchidan, Gabriela Iacob.

Lumea în care trăiam nu merita pupată pe gură. Noi nici nu voiam să facem asta, ne-am propus să facem ceva pe ea. Ne-am propus să facem caca pe ea, dar să facem caca în culori. Așa i se explică Tristan Tzara Domnului Dada, o siluetă vagă, apărută din neant, care parcă ar conduce un interogatoriu pentru public.

După cum bine știm cu toții, se împlinesc o sută de ani de la nașterea curentului Dada. Așadar, Dada a reînviat în ochii publicului, a început să apară prin cafenele, să meargă cu metroul, să scrie și să joace în spectacole. În Cabaret, joacă și râde de spectator, se plimbă pe sub scaune, provoacă în mod constant. Îmi imaginez că Matei Vișniec a vrut ca Dada să fie un fel de Puck din Visul unei nopți de vară, care strică plăcintele gospodinelor sau dă peste scaunele bunicilor care-și chinuie nepoții. Cu toate astea, publicul nu s-a supărat; oamenii priveau ca hipnotizați caca-ul curcubeic al lui Tristan Tzara, voma pe care o împroșca pe toate ism-ele artelor, sau scuipatul pe care îl lansează către religie.

Din nou, au apărut dictoanele carismatice ale lui Vișniec: Limba română este singura limbă în care al doilea da îl anulează pe primul. // Dumnezeu, care nu doarme niciodată, nu știe ce înseamna să te trezești la 4 dimineața!, replică pe care Tzara a spus-o cu destul de multă lascivitate încât m-a convins sincer că ar trebui și eu să îi condamn insomnia celui de sus.

Lungs, de Duncan Macmillan
Regia: Nicolae Constantin Tănase
Cu: Denisa Nicolae, Liviu Romanescu

Lungs mi-a dat o palmă, apoi s-a uitat adânc în ochii mei și mi-a mai dat o palmă. Apoi m-a pupat pe frunte și imediat după mi-a dat un cap în gură și un genunchi în burtă. Cât eram pe jos, m-a scuipat, mi-a pus o mie de euro in buzunar și m-a mai pupat o dată pe frunte. Asta o să spun de câte ori voi fi întrebat ce părere am despre Lungs.

E vorba de doi oameni și o masă și două pahare cu apă. De la pretextul unui copil, Lungs își propune să acopere o viață întreagă, sau mai exact problemele unei vieți întregi. Partea bună e că reușește ce își propune. Partea chinuitoare e că reușește ce își propune.

Ai putea doar să taci și să mă ții o secundă în brațe.

Am ieșit și mi-am aprins o țigară. Lângă mine, cineva a întrebat ceva pe altcineva; ieșiseră și ei tot de la Lungs; răspunsul a fost Nu mă pune să vorbesc chiar acum, mai lasă-mă puțin. Am zâmbit, pentru că așa mă simțeam și eu.

***
Primele 4 zile de Undercloud.