Jurnal de Undercloud (ultimul)

M-am gândit o vreme cum să găsesc un început potrivit pentru ultima cronică Undercloud. Mă gândeam să încep cu „acum tot ce se întâmplă nu mai este Undercloud". Acum urmează să mă ocup de lucruri care nu vor fi Undercloud. Acum urmează admiterea, care vine cu emoțiile aferente, urmează multe chestii care nu sunt Undercloud.

Credeam că am să întârzii la ultimul spectacol, am ajuns la 21:37 în gang. Voluntarele din față m-au recunoscut și au strigat să mă grăbesc, că începe. Nici măcar nu s-au mai uitat pe listă, după numele meu. M-am simțit de-al casei.

Opiniile unui clovn, după Heinrich Böll
Regia: Anca Maria Colțeanu
Cu: Alex Buescu

Mereu am spus că îmi e frică de clovni pentru că mi se părea amuzant să îți fie frica de clovni. Niciodata n-am fost dejucat, nimeni nu s-a prins că eu mint ca să fiu amuzant. Lumea pur și simplu a uitat detaliul ăsta, la un moment dat, pentru ca am încetat să mai vorbesc despre clovni. Acum voi vorbi despre un clovn:

Clovnul, Hans, are din start un aer de melancolie, de patetism. Este o apariție care aduce cumva cu un artist mizer, conform clișeului, pe alocuri. Începe un număr de pantomimă, apoi se termină un număr de pantomimă. Auzim prima opinie: cum că Hans nu înțelege de ce oamenii care fac naveta cu trenul nu își găsesc alte locuri de muncă în loc să își petreacă timpul în gări, plini de agitație. L-am ginit pe Hans, e un idealist.

Gradual (precum în one man show-ul scris de A.P Cehov, The Dangers of Smoking Tobacco, în care un domn, obligat de soția lui să țină o conferință antifumat, își petrece timpul vărsând frustrari) numărul de pantomimă se transformă într-o confesiune. Hans este împotriva religiei, în special a catolicismului, așadar împlicit publicul rămâne singura ureche care să îi asculte spovedania.

De aici urmează un drum lung printr-o viață puțin spus anevoioasă; drum pe care Hans îl parcurge cu un lament continuu și pe care îl relatează cu o oboseală patetică tipică Arkadinei din Pescărușul, a unui artist care se consideră apus.

„Gata! Pantomima asta s-a terminat!”

Asta strigă clovnul înainte sa iasă furtunos din sală. Trântește ușa în urma lui și publicul așteaptă, în întuneric, certitudinea că poate să aplaude. Odată ce aplauzele încep, iese Alex Buescu, face plecăciuni. Am senzația ca îi citesc emoții în ochi și decid să rămân la gândul ăsta, că era emoționat. E bine să te emoționeze munca ta.

Am ieșit și am urcat scările. Mă tot gândeam că ar trebui să mă simt mai semnificativ, că e ultimul spectacol pe care îl văd la Undercloud în acest an. Refuzasem să merg la gală, pentru că nu am vrut să știu câștigătorii (lista aici), deci credeam că am pierdut închiderea oficială și că oamenii urmează să se ducă acasă și să se ocupe de ceva ce nu e Undercloud.

În gang, m-a pleznit imaginea unei mulțimi de oameni. Tricourile galbene mișunau în jurul meu, ca de obicei, dar de data asta cu beri, pe relaxare. Am văzut actorii discutând între ei, cu publicul, cu juriul, cu voluntarii, cu barmanii. Nu mai erau bariere sociale, lumea nu mai era rușinată. Dacă stau să mă gândesc, nu am cunoscut oameni rușinați la Undercloud, deși cred că eu aș fi unul dintre ei.

M-am gândit o vreme cum să găsesc un final potrivit pentru ultima cronică Undercloud. Mă gândeam să încep cu „mulțumesc, Undercloud”. Mai departe aș fi mulțumit echipei SUB25 că mi-a dat pentru prima oară șansa să spun „Neguțoiu, sunt pe listă”, aș fi mulțumit Roxanei Dănăilă că s-a asigurat că pot să intru la toate spectacolele, aș fi mulțumit și voluntarilor, aș fi făcut o listă mare și simpatică cu mulțumiri și aș fi încercat să fiu carismatic. În final, m-am decis că nu e bine așa, dar nu am găsit altă soluție. Acum Undercloud nu mai e, cel puțin pentru o vreme. Acum o să mă ocup de ceva ce nu e Undercloud.

***
Jurnal de Undercloud.