Jurnal în imagini: Mădălina Dimache

„N-aș putea pune degetul pe butonul care a dat drumul la țeavă. Cel mai probabil e un cumul de factori, mai ales că vine după o pauză de 13 ani. Mi-am promis în 2004 că-mi dau confortably numb, și mi-am dat. Desenatul n-avea cum să co-existe cu asta pentru ca atunci când încep să trag de linii mai mult sau mai puțin frenetic, bate inima altfel, capul e în borcan cu capac și contactul cu exteriorul se reduce pana pe la 5% (respectiv, strict fund-canapea. Când începe să amorțească e semnal că trebuie să mă opresc).

În tot timpul ăsta am încalcat promisiunea de 3 ori: o autoreprezentare-fail, un portret de fost-iubit și o glumă. Autoreprezentarea e gunoi, fostul-iubit e pe perete (n-ar fi stricat sa fie invers) și gluma am facut-o cadou (a ajuns în casa unui necunoscut). În rest, am fost destul de statornică în condamnarea la nesimțire. Cred că de curând mi s-a făcut teamă cum că aș putea să ramân așa si-am desenat pe 03.05.2017 o Purcea moartă în coteț. Cu introducerea asta, tomai ce-a căpătat mai mult sens și pentru mine.

Bref, acum nu prea mai pot fără și e clar sevraj dacă chiulesc 2-3 zile.

Am job 9.30-6.30 și apuc să fac câte ceva pe fugeanu, în pauza de masă sau daca nu, seara, amortită și cu ochii crăpați. De cele mai mult ori e mai bine așa, cu privare de rațional. O pagină de jurnal durează între 5 și 50 de minute. Dacă-mi mănâncă mai mult înseamnă că e ceva în neregulă cu mine și implicit cu ilustrația. Când se întamplă, abandonez fără să reiau. Cred că are de-a face cu sinceritatea și de fapt asta e smecheria: în zona asta n-am cum sa-mi fur căciula nici dacă mă străduiesc. Reușesc în alte direcții cu brio și coroniță de premiu I, dar aici se exclude (azi o s-o fac pe-asta cu căciula - ăsta-i mecanismul).

Îmi place partea de proverbe/zicători/idiomuri și chiar dacă sunt universal valabile, mi se pare mie ca se pretează la mici modelări, astfel încât să pot râde când se poate plânge și mai ales atunci. Mai cred și că dacă n-am încerca să mai fentăm adevărurile astea în fuga după mai-nou-mai-nu-știu-cum-cu-fundu-n-sus, lumea ar fi un pic mai ușor de digerat. A mea, cel puțin. N-am pretenții să știu și despre tot restul.

Demersul în sine mai e și despre pierderi și găsiri, frustrări, ego, paranoia- dileala de toate zilele care trebuie să se manifeste cumva- și asta până la urmatoarea promisiune, care sper să nu fie la fel de toantă. Între timp, mă duc să-mi fur căciula.” - Mădălina Dimache