Lolita lui Adrian Schiop

Adi e scriitor și se mută în Ferentari pentru teza lui de doctorat despre manele. În barurile de cartier el e ciudatul, la 40 de ani, cu gesturi moi, haine ok, neînsurat, intelectual și singur. Alberto smardoiul este o „matahală care miroase a pușcărie”, dar norocul lui e că fetișul lui Adrian sunt „grașii, genul bodyguard sau interlop”. Avem toate premizele unei frumoase povești de dragoste.

Doar că, în Ferentari, „la fel ca șmecheria, homosexualitatea se tace și se face; mulți prind gustul pulii în pușcărie, sau, pe bani, cu bulangii din Centru – dar nu se vorbește vreodată serios despre homosexualitate, doar se face multă caterincă pe subiect.”

În viața lui Adi există oameni, și apoi există soldați. Oamenii sunt prietenii lui, „niște găini”,  vorba Anei, fosta lui prietenă. Ei reprezintă legătura lui cu lumea, ei sunt „intelectualii”, ca Vasi, fostul coleg de apartament, un tip „mai fricos”, prietenele Marinela și Alina, Andrei, care plătește băieți pentru sex sau Dan, poetul creștin, căruia îi plac fetele tinere și cu care împarte gluma că Dan are să „moară captiv între femei ofilite” iar Adi între homosexuali pasivi.

Soldații sunt cei care ar putea la o adică să-l strivească pe Adi ca pe un gândac. De pildă Ana, cu care a avut o relație contorsionată și schiloadă, care a mers doar pentru că ea „nu transpira genul cleios de senzualitate pe care îl transpiră îndeobște femeile”. Ana cu care a cunoscut intimitatea. Ana, singura care îi poate spune: „așa ești tu, te-ai învățat singur și egoist ca fetele bătrâne”. Mai sunt și alții, ca Florică, chelnerul de La boieru, uns cu toate alifiile, sau Bibi, cu fairplayul lui übermasculin, drogații lui Andrei, și chiar Alberto, soldatul fără de ofițer.

Iubirea lui Adi pentru Alberto aduce cu cea a lui Humbert pentru Lolita. La fel ca acolo, lui Adi îi lipsește autoritatea, deși i-ar fi la îndemână și deși Alberto asta așteaptă. Ca și Humbert, Adi are momentele lui de ezitare, momentele când se simte depășit și folosit, dar la sfârșitul cărora intervine mereu același refren: „Clar, nu mă las de omul ăsta.”

Adi e de altfel un tip dificil, care nu iubește ușor, dar iubește mult: „Înaintea Anei fusese un băiat de 16 ani, însurat de la 13, cu care, un an și ceva, avusesem un fel de relație – și, după ce se terminase, stătusem pe sec alți doi ani, doi ani în care nu m-am putut extrage din obsesia aia și nu m-am putut freca de nimeni decât foarte beat și pe bani. Și oricum, relațiile mele erau rare ca dinții la greblă, cam una pe cincinal.”

Adi îl iubește pe Alberto pentru că e un om cald, cum o spune adeseori. Complexul Pygmalion de care pare că suferă e cumva fals, pentru că de fapt Adi vrea doar să se bucure de senzația asta, a omului cald, de dormitul bot în bot, de trăitul de pe o zi la alta într-o goană după bani de mâncare, alcool și țigări, împărțit cu cineva. En bref, de senzația de armonie de cuplu. „Era 6 dimineața. De surescitare, nu am reușit să dorm decât vreo două ore, stăteam și-l țineam în brațe și mi se părea neverosimil că tipul ăsta așa de fioros poate să aibă vreo treabă cu băieții, că poate să doarmă la pielea goală cu mine - și de bucurie mi s-a sculat beton; erecțiile mele sunt complete doar în contexte de securitate extremă, sub plapumă și cu lumina stinsă.”

În Ferentari jurămintele sunt „ca muzica sferelor, zgomot de fond al Universului, deși nimeni nu le crede, oamenii continuă să se exerseze în combinații lingvistice din ce în ce mai elaborate”: cu cât jurămintele sunt mai baroce, cu atât ele sunt mai de neîncredere. Dragostea asta a lor nu poate decât să trăiască și să moară în Ferentari.

O carte perfectă pentru iarnă, hibernare și introspecție, în așteptarea unei veri care „e cel mai puternic drog, mai puternic ca dragostea”. Apărută la editura Polirom, în colecția Ego Proza.