„M-am îndrăgostit încă o dată de tălpile mele”

Acum când scriu eu pe seară, m-a apucat dorul de Linotip și mă uit la portretele fetelor care au participat la atelier și la cuvintele pe care le-au scris despre experiența asta. Pare-se că au facut pace cu trupurile lor, că au învățat să-și doboare fricile, că nu e nevoie să fii profesionist sau stăpânul mișcărilor complexe ca să transimiți publicului un gând, ca nu ești singurul care trece prin anumite lucruri grele și că mereu vei avea pe cineva care te înțelege.

Despre Dance Yourself am aflat printr-un mail de la echipa Ideo Ideis. Un atelier de training intensiv în zona dansului contemporan, organizat de Control N la Linotip, 6 zile care se termină cu un performance. Apoi încă un performance și încă un performance. Bun. Bine. M-am înscris.

În prima zi am cunoscut-o pe Oana Răsuceanu, cea mai blândă și mai tânără femeie din lume, care își tot punea ochelarii la ochi „ca să ne vadă” și îi tot dădea jos ca să danseze cu noi. Oana, eu și încă 13 copile, astea eram. Cine nu dansa, scria. Cine nu scria, desena. Cine nu desena, făcea poze. Artiste toate, ce mai.

După prezentările de rigoare, am făcut o încălzire ca la carte, cum urma să facem în fiecare zi. Preferata mea a fost, de departe, cea din ultima zi, cu o păpădie fictivă care își descria trasee de-a lungul corpurilor noastre. Apoi ne-am apucat să facem o „frază de mișcare”. Nu m-am născut cu dansul contemporan în sufragerie, dar m-a atras mereu cumva, pentru că îmi părea mai apropiat de teatru decât de dans. Eram obișnuită cu stilul de lucru al lui Istvan Teglas, pe care l-am avut trainer de dans la Ideo Ideis doi ani la rând, care presupune mișcat și mișunat de colo colo cu ochii închiși cu vocea lui pe fundal ca un descântec primordial. E pe simțite. Un vis adică.

Ei bine, bucățica asta de coregrafie a venit pe nepusă masă pentru mine, în aceeași manieră în care unele fete mai „dansatoare” au prins-o din zbor. Nu înțelegeam ce-i cu mine și ce se întâmplă și unde am nimerit. Am murit cu frazele astea de mișcare de gât pe tot parcursul atelierului, și lucram câte una pe zi. La început mi se pareau de-a dreptul imposibile, mă faceau să mă simt mai „specială” (inaptă de-a dreptul), o împovoram pe Oana cu un milion de întrebări, pe când majorității fetelor, care aveau niște experiență într-ale dansului, le ieșeau din prima. Oana avea mereu la ea textul acesta foarte frumos și universal valabil: „mișcarea asta este așa…ca o apă!". Și, într-adevăr, aveam în jurul meu niște râuri de fete. Până la urmă mi-a ieșit și mie. Cam asta aveam de învățat: să-mi coordonez mișcările, să fiu în sincron cu partenerul și să-i anticipez mișcările, să transmit și să primesc un impuls printr-un gest, să integrez o mișcare ce mi-a fost dată de-a gata.

Cred că fiecare dintre noi și-a luat din atelierul ăsta exact ceea ce-i trebuia, de la expresivitate la recunoștință. Dacă la tehnică scârțâiam puțin, la capitolul simțire și transmiterea simțământului am stat bine. Am avut de dansat 3 zile la rând frici, iubire și ultima zi dinaintea sfârșitului lumii. Am scris înainte de fiecare despre fiecare și am transpus în mișcări. Am scris, printre altele prea ale mele ca să le expun pe internet, despre frica de violență, frica de boală, frica de abandon și le-am dansat cu Shukar Collective pe fundal și cu obiectul pe care l-am primit eu, un inel, în gură. Mi-e puțin frică și să nu cumva să rămân fără aer. Una dintre aceste două improvizații pe care le-a făcut fiecare dintre noi la atelier, pe frică și iubire, c-un obiect, va fi reprodusă printr-un moment solo în fiecare performance. Ne-au picat obiecte diverse: un prelungitor, o pereche de șlapi, un borcan cu povești, o geacă de piele, două umerașe, o șapcă, un măr, o mașinuță. Ai la îndemână un obiect bizar trebuie să-l integrezi în dans, să proiectezi frici și iubiri pe el. Colac peste pupăză, restul mai și ghicesc ce iubești și de ce ți-e frică după ce-ți termini exercițiul. Dacă ai gândul, dacă dansezi gândindu-te la cel mai înălțător sau înfricoșător lucru, ei te ghicesc. Ca și cum ai fi transparent, ca și cum ai muta gândul tău printre gândurile lor. Și Oana ne-a dansat fricile ei, dar am ajuns la concluzia că dansul nu poate fi pus în cuvinte exact așa cum e el. De data asta nici măcar nu mai încerc.

Am scris despre frica de înălțime și despre cât de înaltă era iubirea mea. În ziua cu iubirea am pierdut niște lacrimi, exact ca în timpul șnurului din ziua primului performance. M-am simțit acolo. Eu cu mine, eu cu fetele și, ulterior, eu cu publicul. Am simțit o emoție copleșitoare, ce se voia a fi plânsă. Iubirea e în fiecare gură de aer.

Cum sunt acum? Pregătită să trag de corpul meu până mă lasă să-l dansez cum vreau eu, mai ales după ziua petrecută cu Adina Lucaciu, care ne-a explicat puțin cum stă treaba cu yoga (cu practică cu tot). Exercițiul făcut cu ea nu merită lăsat nedescris. Practic, ne jucam cu tălpile, prindeam cu degetele de la picioare obiecte mici cu densități și texturi diferite, le luam cu noi, le rostogoleam, făceam schimb apoi cu alt obiect, cu cealaltă talpă, cu obiectul altcuiva, țopăiam, apucam, strângeam, dădeam drumul. Cu degetele de la picioare. M-am îndrăgostit încă o dată de tălpile mele datorită Adinei.
Acum am niște prietene noi, încerc să stau dreaptă în bancă la școală, cunosc 3 fraze de mișcare și am aflat că foarte multor oameni de pe planeta asta le este frică de șerpi.

Dacă veniți pe 3 sau pe 4 la Replika, respectiv Make a Point, puteți vedea 3 grupuri de copile care-și descriu cu corpul ultima zi dinainte de sfârșitul lumii, iubiri sau frici, cu tot cu frânturi de text și obiecte bizare, diade alcătuite din copilul-zen și copilul-energie; și momentele în care dansăm cu toatele.

***

Dance Yourself - atelier de dans contemporan pentru adolescenți este organizat de Asociația Culturală Control N și a avut loc între 9 și 15 octombrie la Linotip. Spectacolele realizate în cadrul atelierului le puteți vedea vineri, 3 noiembrie, de la ora 19:00, la Centrul Replika (str. Lânăriei, nr. 93-95) și la aceeași oră sâmbătă, la Make a Point (Șos. Morarilor, nr. 1).