Matei Iliescu al lui Radu Petrescu

O vară nesfârșită într-un orășel de provincie, N., constituit din case boierești, pădure, iaz și o stradă de promenadă.

„Pe șoseaua dinspre orizontul stâng, pe care apunea soarele, acolo unde apunea soarele, acolo unde pădurea se oprea, treceau căruțe, uneori câte un camion, și cerul jupuia atunci de pe spatele șoselei o lungă masă de praf pe care o trăgea către ei și care, înainte de a dispărea în albastru, flutura zbătându-se peste întinderi și albind arborii (...)”

Câteva familii, vecine. Teodoreștii, Ilieștii, Antoneștii, familia Anghel, familia Albu, care au în comun o relație distanto-familiară cu Bucureștiul, exerciții la pian și fraze într-o franceză literară pe care le strecoară nonșalant în conversațiile de la mese și serate.

El are 18 ani, ea în jur de 24.

„Albul nu este o culoare. Este mai degrabă o absență. Așa îmi închipui haosul.” Dora (pe numele ei de familie după soț, Albu) 

Pentru Matei, Dora e fetița cu care se juca în copilărie în Ioanid, întrupare a Bucureștiului, ființă excepțională care aparține, ca și el, unui tărâm departe de praful indistinct și manierele anexate vizitelor de curtoazie din provincie. Marta de la care nu a apucat să-și ia la revedere, Marta care l-a uitat într-o zi în parc pentru un alt băiat care avea o minge roșie imensă și pe care o regăsește peste ani de zile în N., superbă, distinsă și mai ales, așteptându-l. Pentru Dora el este cel care aduce dragostea, tânără, egoistă și plenară, cea pe care ea n-apucase s-o guste decât cu vârful buzelor, el este evadarea și destinul meritat.

Atât cursul vieții Dorei cât și cel al lui Matei întâmpină câte un incident hotărâtor, cu vreo 4 ani înainte ca cei doi să se întâlnească. Măritișul ei forțat, de tânără, c-un avocat înstărit de peste 40 de ani (Jean Albu) și mutarea, la fel forțată, a lui Matei de la București în orașul de provincie pierdut de lume. La ambii nemulțumirea se manifestă violent: la ea, printr-o melancolie bovarică și o cruzime nestăpânită față de soț, iar la el printr-o inadaptare voită la traiul obișnuit în N., o sălbăticire manifestă care-l ține deoparte de colegii de la școală și de cunoștințele familiale. Amândoi sunt „păsări de pe alte tărâmuri”, ea refugiată în apartamentul pe care l-a obligat pe soț să i-l construiască și-n care acesta nu are acces, el peste iaz, pe câmp sau cocoțat în vârful copacilor, acolo unde nu-l poate găsi nimeni.

„Așteptând ca el să vorbească, Dora se juca cu capătul cordonului albastru.”

Albastru de Dora s-ar putea numi culoarea ochilor ei care îmbracă pentru o vreme totul pentru Matei. Ce vrei să tu, Matei, să te faci tu când vei fi mare? Călugăr. Dar asta înainte ca tatăl lui să moară și înainte de Dora, din al cărei păr negru și mult Matei simte că se naște din nou. Dragostea îi pocnește de la prima privire, reflectată într-o oglindă, și se construiește din discuții și plimbări lungi în care despică firul în patru, împletindu-se în ele frica lui de gol și de pustiu și frica ei că într-o zi, el nu are s-o mai iubească. Iar dorința, la început firavă, ca nelalocul ei, urcă încet, ca o „eczemă pe tot corpul”.

„- Dora, o întrebă îmbrățișând-o, de ce nu ne înțelegem noi azi?”

La sfârșitul verii, Matei pleacă la București, student la Facultatea de Medicină. Nu știm nimic despre el până la sfârșitul toamnei, când proaspăt despărțită de soț și fugară, Dora sosește și ea în capitală și ocupă apartamentul alor ei din piața Lahovary. 

„Nu pot renunța la nimic din tot ce îmi arată extraordinara ta frumusețe, îi spunea el în sine, ori mai degrabă extraordinara ta realitate, căci ce mă împinge acum spre tine este sentimentul amețitor că totul e o pulbere nediferențiată și rece de atomi agitată fără sens într-un gol nemărginit, afară de tine. ” Matei

Până la următoarea vară, povestea lor de dragoste se reia, dar se și descompune, aproape legitim și-n văzul lumii, în Bucureștiul în care Matei este tânăr student iar Dora tânără divorcée. Degradarea este la fel de inevitabilă ca buf-ul zmeului galben pe care-l înalță împreună la Balcic, în vacanța la mare în care se joacă de-a cuplul.

- „Îți repet, deci, că nu știu de ce a venit după mine, că mi-a fost foarte neplăcut și că i-am spus-o și ei.
- Nu trebuia să i-o spui, făcu dând din cap. Nu trebuie să jignești pe nimeni. Mai bine nu i-ai fi dat ocazia să-și imagineze că poate veni,
- Nu sunt vinovat.
- Mi-ai mai spus. Dar ce pot face eu? ”

*****************
Matei Iliescu (1970) este cel mai cunoscut roman al unui scriitor român încă prea puțin cunoscut, Radu Petrescu și genul de lectură densă care ar trebui să fie obligatorie la liceu. A fost reeditat la Paralela 45 în 2007, incluzând retușurile atente ale Adelei Petrescu. Se mai găsește la Cărturești (și nu numai).

Fotografie de Claudiu Popescu.