Metamorfozele lui Alexandru (cel Bun)

Un tip se holbează în Coventry

În dimineața în care plănuisem să ne vedem pe Skype, Alexandru nu s-a transformat în gândac ca-n nuvela lui Kafka. Dar moliile au început să joace în camera lui. „E multă umezeală aici în Coventry”, mi-a spus mai târziu. „Apar de nicăieri molii și limacși”. Alexandru trage tare de câteva zile. Urmează să aibă o expoziție la finalul lui mai. Pe holul din fața atelierului în care lucrează, vor fi amplasate mutre de soldați tranșați. Iar toată debandada este pentru lucrarea de licență. Tema aleasă: umorul negrul în Primul Război Mondial. Îmi explică stângaci, uitându-se la camera telefonului amplasat strategic într-un penar pe care miaună un abțibild cu o pisică: „Povestea principală e cam așa. Doi soldați pe front. Un porumbel apare și are legată de-un picior ceva cameră. Ăștia doi își fac poze la cur și le trimit nemților.”

Alexandru s-a născut Alexandru Cristian Săvescu, pe 7 august 1992, la Craiova, într-o zi de vineri. Pe la șase ani, aflat la bunici prin Mehedinți, a dat de jurnalul de grănicer al lui taică-su, Victor. A început să transcrie ce prindea prin paginile alea, chit că nu pricepea mai nimic. A prins drag de perfectul simplu pe când locuia în Craiova, iar la șase ani a tulit-o cu ai lui în Timișoara. În liceu, a început să-și caricaturizeze profesorii, hlizindu-se la ei ca un ciudat.

Este trecut de ora unșpe, seara. „Hey”, îmi zice brusc. Pe imaginea pixelată de pe Skype observ niște sprâncene groaze, frizură de Gerard Philipe și o barbă tunsă scurt, rară, à la celălalt Gerard, Butler. „Da, am problema asta. Mă holbez la oameni”, ține să precizeze. Își duce mâna la frunte, se încruntă la cameră și amuțește. „Dar am un frate cool. E și mai frumos”. Râdem amândoi când ne amintim de primele discuții pe email. Îmi spusese că e „artist (…e prima oară când afirm asta)”, apoi tocilar, apoi un răzvrătit care profita de faptul că-i tocilar. Profesorii îi permiteau multe. Mai mereu fuma și bea vin în atelier. De fiecare dată scăpa fiindcă era tocilar în cea mai bună grupă de desen.

Ora opt, dimineața. Alexandru se îndreaptă spre atelierul ca o Mecca fistichie și contemporană, amplasat fix în centrul universității. Aceeași umezeală în Coventry. Dă de niste colegi prin campus, cerșește în glumă unei tipe o cafea, pălăvrăgește vrute și nevrute cu ceilalți. O tulește năuc spre atelier când ceasul se face nouă. Vrea să se bucure de liniștea pe care o prinde acolo dimineața. Mai cerșește o cafea și se face nevăzut pe holurile universității.

„Stau într-o cutie de chibrituri împreună cu alți doi studenți români”, spune rânjind, în timp ce caută adormit să-mi prezinte camera. Ridică laptopul și-l proptește pe brațe. Observ, pe rând, un pat, un birou și-un dulap pe-a cărei ușă zace o tipă în nurișorii goi cu o mască Picasso-ish pe față. Alexandru tace. Alexandru se holbează la tine. Mult. Cu ochii bulbucați, care vor să-ți descompună ființa-n tuș și umbre, fie pe bucăți mototolite de hârtie, fie pe coli albe groase, scumpe. Mereu a fugit și nici el nu știe de ce. S-a trezit că vrea să-și bage picioarele, a tulit-o cu Erasmus în Italia, unde s-a amorezat de-o tipă cu ochi verzi din Sibiu. Tot aici a ilustrat un show erotic japonez, cu mâini și multă goliciune. Alexandru zice că și-a deplasat ființa peste tot, căutându-se. Copilul grăsuț s-a trezit și-n Mehedinți, și-n Craiova, și-n Timișoara și, de când cu umezeala și berea scumpă, zace tolănit (și mult mai slab) într-un atelier din Coventry. Îl întreb de poezie, de scrisori, de textulețe, dar crede că se exprimă cel mai bine prin desen. „Nu îmi place să scriu. Îmi place mai mult să citesc. Nu că aș și citi destul.. Treaba-i că, dacă scriu, se vede ce tut sunt.” 

Cafea, bere la două lire și țigări fumate înăuntru 

E miezul zilei și Alexandru își bea a treia cafea în pragul atelierului din Universitate. Ca și ieri, din aceeași cană roz, cu textul Royal Princess. Singura găsită prin atelier. În Coventry, o ploaie măruntă și rece, iar pe trotuare, nimeni. Scrijelește de foc la mustața unui soldat. Trebuie să predea lucrările pentru expoziție în câteva zile. Dă să adauge ceva puf de păr în bărbia soldatului, când un sunet scurt, dar cărnos, se aude de după maldărul de foi, creioane și chiștoace. Alexandru scoate de sub cartea deschisă la jumate a lui Palahniuk telefonul primit de la maică-sa pe puncte la abonament. E prea concentrat să termine ilustrația, așa că, pământiu la față, citește masajul dintr-o suflare: Quids Inn. Now!! E de la Akos, un coleg de clasă român, bun la serigrafie, skater, dreadlocks și bucătar la ceva restaurant. Alexandru își adună tacticos toate schițele, zâmbește satisfăcut de mustața finisată și pestriță a soldatului și dă să își ridice geaca de piele de pe spătarul scaunului. În atelier, liniște. Se îmbracă fugitiv și o tulește pe străzi. „La naiba cu vremea asta”, zice gutural când picăturile i se preling pe frizura de Gerard Philipe și pe barba, care, oricum, trebuie tunsă. Merge încet, mușcând cu tălpile sneakerșilor din trotuarul ajuns o ditamai băltoaca. Se oprește în dreptul semnului mâzgâlit cu vopsea care spune bus stop. O pată verde, propabil de vopsea, acoperă litera B. De pe unul dintre pereții din cărămidă ai universității, o madmoazelă îți urează bun-venit la Coventry University. Alexandru se holbează fugitiv la ea, apoi la bărbatul în geacă lungă și neagră, ușor ponosită, din stația de autobuz. Își vede de drum, traversează strada și dă ochi în ochi cu o roșcată care tocmai părăsește barul Phoenix, de vizavi de Universitate. Ochește și pancarta din dreptul intrării: BEER 5,45 pounds. „La dracu cu berea voastră scumpă.” Din două mișcări, își aranjează părul ciufulit, care i se netezește afurisit de la stropii reci de ploaie. Ajunge în fața barului de români cu cea mai ieftină bere – fix două lire - unde hoinărește mereu cu studenți străini veniți în Coventry, fiindcă sunt „mai puțin bătuți în cap decât britanicii”. Prin fereastra înaltă, crăpată ușor, Alexandru distinge moaca lui Akos și a altor câtorva prieteni. Le rânjește larg. Știe că va fi o noapte lungă în „singurul bar unde mai poți fuma, deși e ilegal în Anglia să fumezi în interior”.

În timpul liceului, când era doar tocilar și nu se certa cu profii, Alexandru s-a implicat în câteva proiecte prin care a reușit să vadă puțină Europă: a făcut un workshop de fotografie în Helsinki, unul de actorie în Italia și un altul de film documentar în Olanda.„ În România am făcut ceva animații, dar nu contează, că era acasă, right? Am fost în ceva tabără de sculptură în Germania at some point. Dubios, dar drăguț. În UK am fost în sud, unde era plajă cu palmieri, și cam ăsta era un motiv pentru care am venit în Anglia. Ceea ce înseamnă că m-am documentat rău de tot fiindcă aici nu e nici plajă și nu sunt nici palmieri.” Apoi, Alexandru a ajuns într-a doișpea. A trebuit, deci, să se holbeze la moaca de inconștient pe care zice că o avea, s-o pleznească, trezindu-se din letargie și să facă ceva cu el. Pentru că s-a căutat 18 ani prin Ro, dar în zadar, căci metamorfozele în rebel și-n fotograf pe la nunți nu l-au mulțumit, Alexandru s-a gândit să fugă în „UK-ul cu palmieri și plajă”. Îl întreb de fuga sa, dar evită să-mi dea un răspuns. Încerc o dată, dar îmi spune, râzând, că toți hipsterii vor în Anglia. „E cool.” Încerc a doua oară, dar conexiunea de internet îmi face figuri. Îl întreb și a treia oară, când Alexandru începe să șușotească. „Am vrut să fug unde am crezut că voi deveni și mai bun. Asta și poate că mi-am dorit și alte metamorfoze. Rebelul înfumurat trebuia să renască altundeva.”

Prin urmare, a ajuns în Coventry, unde studiază ilustrație și graphic design și mai mereu face asta pe timp de ploaie. În timp ce pălăvrăgeam pe Skype, mi-a zis că l-a contactat „un tip cu o carte de contemporary short stories sau ceva de genul pentru ilustrații mai surealiste”.

„Pupa-l-ar tata, că a fost la Popa Popa’s, ăl mai tare caricaturist român”

„Taică-meu se laudă la toți colegii lui de serviciu că «băiatul meu a fost la Popa Popa’s (n.r Ștefan Popa - Popa's, caricaturist român care a intrat în Cartea Recordurilor)». Da, am fost. I-am văzut burta. Cred că vreo zece minute. Am desenat ceva într-un colț. Nu am avut eye contact. Și după, m-a luat taică-meu acasă. Îi place povestea. Aveam opt ani cred…dar e mândru de alea zece minute prin simpla prezență.”

Alexandru îmi povestește toată întâmplarea cu aceiași ochi mari, căprui, gata oricând să îți printeze gesturile și reacțiile pe retină. „Mă simt prost acum. Alex cel amuzant și self centered.” Se agită și mă întreabă dacă m-am bătut vreodată cu unusual nicknames. „Mie, unu’, maică-mea îmi zice că sunt un elefant, unul printre porțelanuri.”

Te referi la faptul că erai mai dolofan la grădi?

„Ah, nu. Ideea e că nu știu exact care e treaba, dar maică-mea îmi zice elefant printre porțelanuri când sunt incompetent. Și nici nu prea dau dovadă de dexteritate. Gen, șterg praful și sparg bibelourile.” 

Pentru Alexandru, traseul prin culori e un chin. I-a zis unu’ odată „îmi plac ilustrațiile tale alb-negru, poți să faci ceva mai vesel?” și, ironic sau nu, roșu de mânie a fost. Îl enervează când toată lumea îi zice că are „ceva dark în cap”. „Mie nu mi se par dubioase lucrările. E doar negru pe alb. Și, în fine, am avut câteva lucrări legate de povești cu fantome”, spune, accentuând nazal acel în fine. Maică-sa s-a chinuit o zi întreagă să-l nască, iar el a ieșit mai mult vânăt. Asta pentru că a stat aproape o zi întreagă fără lichid. „Cred că de aia nu-mi place culoarea.”

Când îmi povestește tacticos despre cum a fost cel mai „bengos” fotograf la o nuntă de țigani, se aude ușor ceva melodie edenică, venind din camera alăturată. Îl întreb de playlist, dar nu poate să-și oprească râsul de „copil zănatic și adhdist”, cum ne-am decis, între timp, să-l numim. „Păi, băiatul ăsta de alături are un megatelevizor și se uită la Interstellar a doua oară, cu subtitrări, să înțeleagă mai bine. Haha, acum unde eram?! Ah, da, despre cum am ajuns fotograf de maneliști.” Vorbisem cu câteva zile înainte pe facebook și m-a avertizat că povestea asta e atât de mișto. Se făcea că, la nunta aia a ajuns printr-un coleg mai mare, care era și el fotograf/cameraman, mai mult amator, și avea nevoie de încă o persoană. „S-a întâmplat să fie nuntă de țigani, unde săreau maneliștii pe noi să le facem poze că ne dau sute de euro.” Așezat în fața calculatorului, mi-a povestit despre ceea ce avea să fie o scurtă și amuzantă istorie a meseriei de fotograf al maneliștilor. Meserie pe care o practicase mai mult sau mai puțin stângaci o singură noapte și din care se alesese la final doar cu o sută de euro. „Cred că a fost cea mai prost plătită nuntă ever. Ce guralivi. Și le făcusem poze în fața palatului fiecăruia pe ceva stradă centrală în Timișoara, în spatele primăriei. Măcar am fost numit cel mai bengos fotograf. Haha, Alexandru artistu’ și metamorfozele lui ciudate.”

***
Înainte de soldații care-și fac poze la cur, Alexandru voia ca proiectul de licență să se concentreze pe viața lui Alexandru cel Bun. După două luni de schițe, și-a propus un subiect care s-ar adresa unui public mai larg. De aici - o Agora morbidă cu soldați mustăcioși, care-și pozează curul și trimit fotografiile nemților cu care se aflau în război.

Tumblr 
Lucrarea de licență: Full Moon