N-o să ştii cum sună ploaia lovind cu degetul în palmă până ce nu încerci

Sunt mai multe coordonate care definesc un performance – spațiul, timpul, corpul, mișcarea și toate combinațiile dintre ele. Un corp care stă în spațiu. Un corp care se mișcă în timp. Un obiect care traversează un spațiu lovind un corp. Două corpuri care se mișcă autonom unul față de celălalt. Două corpuri în duet. Două corpuri care negociază timpul & spațiul. Sunet, timp. Sunet, spațiu. Sunet, întuneric. O fâșie de lumină care urmărește umbra timpului. O proiecție care se întâmplă în timp ce tu te fâțâi în scaun. Ceva în timp real. O întrebare care îți e adresată și gândurile care îți fug prin minte căutând un răspuns bun. Cuvinte care populează spațiul. Tot ce există ca simț, în timp, și tot ce există ca receptare a tot ce simți, în timp. Acum, aici; spațiu, timp, corp, mișcare, și toate dilatate, întinse, trase, epuizate, duse la extrem.

Totul e performance, ai putea spune, și ai avea dreptate. Teatrul e performance, muzica e performance, dansul e performance. Circul e performance, sportul e performance. Desenatul e performance, scrisul e performance, gătitul e performance. Respirația, transpirația, vocea, privirea, toate sunt performance. Și da, dacă la asta te gândești, asta vreau să zic și eu: viața e performance, sau performance-ul e viață, depinde de perspectiva pe care o preferi.

***
#FMR vine de la efemer, un spațiu și timp care se creează de fiecare dată unic și doar pentru atunci. Imediat ce un moment s-a creat, el deja trece în memorie, în trecut.”

Miercurea Lejeră, pornit în 2008 de CNDB, e proiectul care ne-a inspirat; era o serie de întâlniri pe care ni le dorim oarecum asemănătoare, dar ne dorim și un specific local. Cei doi artiști care l-au inițiat, Maria Baroncea și Eduard Gabia, l-au conceput ca o formulă într-un fel de spectacol care se concentrează pe prezentul celor de pe scenă. Un cadru simplu, în care nu vii neapărat cu ceva super pregătit, ci se mizează foarte mult pe spontaneitate, pe gândurile tale adunate în momentul respectiv, pe o calitate a prezenței cu tine și cu ceilalți în spațiu. Întâlnirile astea au avut loc vreo doi ani jumate și erau deschise nu doar către performeri sau coregrafi sau dansatori, ci și către oameni din alte zone, unii care n-aveau nicio legătură cu dansul, dar interesați de performativitate (și care au fost ulterior integrați în peisajul coregrafic de la București). Mi se părea important să existe și la noi (însemnând în Cluj) un cadru lejer în care să ne putem exprima fără a simți o presiune că trebuie să fii cel mai bun, că ai doar idei inteligente – un spațiu unde să poți să greșești.

Nu e neapărat un produs, sunt niște gânduri care implică corpul.

***
Întrebare de la I.: Aș putea ține o lecție de engleză care ar putea fi un performance?

***
Bebe Patrick (10 luni) care de când a venit gângurește, se târăște dintr-un colț în altul, roade, bălește, privește intens și zâmbește șarmant tuturor.
Deci un performance avem deja.

***
Cineva împărtășește o resursă: acest video, cu doi tipi care predau matematică prin mișcare.

***
Visul meu dintotdeauna a fost să cânt la microfon.
Dar ce se întâmplă dacă din prima zi mi se împlinește visul? Data viitoare nu mai vin.
W. testează microfonul și cântă o variantă proprie a capélla de la Secret Heart a lui Ron Sexmith.

***
Curaj, s-a spart gheața; altcineva?
Atmosfera se destinde încet și o familiaritate se instalează, ca între necunoscuți pe care-i unesc încercările la care se supun.

***
Pot să încerc ceva? Mi-am dat seama că sunetul îmi place foarte mult aici.

Se stinge lumina. Sala e lungă și răcoroasă. Masa cu microfon e așezată lângă ușa din sticlă. De afară, prin ușă, se vede o bucată din holul de la intrarea în Fabrica de Pensule – beton și metal, geamuri care dau spre exterior. Câteva panouri depozitate pentru o vreme. Afară – schele.
Sunete de animale în junglă amestecate cu gânguritul micuțului Patrick.

Remarcă: E mișto că am ieșit din cadrul industrial în natură.

***
Eu tocmai am învățat să cânt la bol tibetan, dar nu-l am la mine.
performance imaginar, produs repede în mintea mea: A. care cântă la un bol tibetan.

***
Să fotografiem întunericul.

***
Întunericul și microfonul o inspiră pe I. la un răspuns.
Vocea ei în microfon reproduce sunete de tren, scârțâit de roți de mașină, tropăitul calului, zgomotele orașului. Rural și urban la un loc, doar din sunete.

***
Nu știu dacă făceați la fel în România, dar când eram copii, la școală, făceam așa *lovește palma stângă cu arătătorul drept* ploaia. Din când în când mă gândesc dacă se petrece la fel sau nu și în alte părți și dacă acest fel de lucru e universal.
You did this, when you were young, in the classroom? When there's a lot of people doing it you can hear the rain. No? Do we want to make him a gift?
Yes.
*plouă cu bulbuci*

Remarcă: But this is also like a very very discreet applause – a very shy one.

***
Un răspuns, tot pe întuneric: sunetul de pix care se mișcă scriind cuvinte pe o hârtie așezată pe o cutie de carton, amplificat de microfon; sunetul iese din cutie, de parcă cuvintele scrise erau blocate înăuntru și acum sunt eliberate.

***
Un răspuns, tot pe întuneric: microfonul care amplifică sunetele specifice somnului – sforăit, respirație, alarma telefonului.

***
Pot să mai încerc și eu ceva?

Ies din încăpere. De dincolo de ușa de sticlă, prin care oamenii mă văd, luminez cu lanterna telenonului panourile din hol, tavanul, apoi îmi întorc atenția asupra corpului meu. Nu mă gândesc la ce urmează și nu am un plan. Îmi pun lumină pe față, pe brațe, pe păr. Din spate, fac o aură. În sală lumina e stinsă. Afară e deja destul e târziu și e suficient de mult întuneric pentru ca lanterna să se poată concentra pe bucăți mici de corp. Scap telefonul în tricou și luminează ce vrea de acolo. Îi dau drumul să pice pe podeaua de beton. Îmi luminez un picior, celălalt, între picioare, prin fusta plisată. O umbră mare se ridică pe tavan, în spatele meu. Lipesc lanterna de geam, către interior. Nu știu ce văd ei de dinăuntru, nu-i văd. Mă lipesc de ușă: fața, gura, un ochi, un genunchi, pulpa piciorului. Mi-aș dori să îmi pot lipi toată pielea de sticlă.

***
#FMR vine de la efemer, un spațiu și timp care se crează de fiecare dată unic și doar pentru atunci. Imediat ce un moment s-a creat, el deja trece în memorie, în trecut.

***
Stingi lumina, aprinzi lumina, miști ceva; performance.
Petrecem timp împreună și asta e important.
Timp împreună e performance.
E sau nu e? Tu ce zici?

***
#FMR – forme ușoare de performativitate e o încercare de a ne întâlni cu noi înșine și de a descoperi și alți potențiali performeri. Miercurea Lejeră de la CNDB e proiectul care a inspirat #FMR: un cadru simplu, în care nu vii neapărat cu ceva super pregătit, ci se mizează foarte mult pe spontaneitate, pe gândurile tale adunate în momentul respectiv, pe o calitate a prezenței cu tine și cu ceilalți în spațiu. #FMR – forme ușoare de performativitate, o serie de întâlniri lunare organizate de Asociația Colectiv A la Fabrica de Pensule cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.

Primele întâlniri au avut loc pe 3 mai, 21 mai și 26 iunie.