Nicoleta Lefter. Emoţie, sauvage, elephteria

Florin Șerban a întrebat-o întâi care e prietena ei cea mai bună. Simona. De cât timp o știi? De 2 ani. Nu, o prietenă mai veche. Anca. Bine. Tocmai ai aflat că Anca a murit într-un accident de mașină. Povestește-mi ce s-a întâmplat. Nicoleta povestește, și începe să plângă. La sfârșit, Florin Șerban o pune să mai povestească o dată. Plânge din nou. A doua oară a fost mai bine. Știi de ce ? Pentru c-ai jucat mai puțin, ai fost mai puțin actriță.

„Aș putea să scriu un scenariu despre probe. Te consumă enorm, n-am descoperit încă șpilul ca să nu te coste. Mai ales la recall, când tu crezi că dai tot ce trebuie dar e o voce acolo în capul tău care spune Nu e bine, nu e bine.”

La reclame, în schimb, e ușor, pentru că miza nu e prea mare. A făcut câteva reclame, pentru saltele sau medicamente anti-răceală - „că eu sunt mai terminată, așa, cu cearcăne”. Cristian Mungiu a luat-o pentru o reclamă la RDS – „ a zis că m-a ales pentru că voia o mămică sauvage”. Așa e Nicoleta, mai sauvage. „Am o zonă de sălbăticie în mine, de pădure.”

A terminat facultatea de teatru la Iași, orașul cu multe ciori. A fost angajată a Teatrului Național din Constanța și a Teatrului Maria Filotti din Brăila. La București a venit în 2008 pentru un rol în spectacolul Spovedanie la Tanacu al lui Andrei Șerban și a fost angajată de Teatrul Odeon.

„Când am ajuns în București știam doar 2 oameni din Iași. În 4 ani s-au strâns ceva oameni, cât de o pomană.”

Rolul care a consacrat-o a venit mai târziu, în 2010. Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, la Teatrul Odeon, în regia Marianei Cămărăşan și a Alexandrei Penciuc. „Atunci am ieșit din anonimat, cu rolul de fetiță schizofrenică.” Spectacolul se reia în toamnă la București, iar Nicoleta mai joacă acum în Le Salon des Enfants Terribles, după Copiii Teribili al lui Cocteau la Teatrul Luni (Green Hours) și Trei femei înalte, la Unteatru. Are o apariție și-n filmul lui Mungiu premiat la Cannes care o s-aibă premiera în toamnă, După Dealuri – „o secvență, sunt doar una dintre nebune.”

Nicoleta are perioade și perioade. Sunt alea în care ar vrea o familie, o casă, liniște, altele în care rupe tot, sau cum e asta de acum, când are foarte multă energie și ar vrea să facă film. „Depinde foarte mult de oamenii cu care mă-ntâlnesc, c-așa sunt eu, mimetică.”

„Zilele astea, dimineața mi-o păstrez pentru chestiile serioase, probe, întâlniri, iar seara mă găsești prin baruri și cluburi. Dar nu o să mai dureze. Când am un proiect, nu ies din casă, nu-mi place să le-amestec.”

Numele ei, Lefter, vine de la eleftheria, care înseamnă libertate în limba greacă. După o despărțire, acum mai mulți ani, Nicoleta a plecat singură-n Grecia, unde nu mai fusese niciodată. A fost colegă de autocar cu două surori, care au dus-o la un ghicitor la care mergeau ele în fiecare an în vacanță.

„Tolis era frumos, un grec superb cu ochii negri, parcă ieșea din mare. Ne-am dus la 9 dimineața acolo unde ghicea el în cafea.”

Tolis i-a cerut două cafele ca să-i ghicească, „una pentru fiecare ochi”.

„O să fii tot timpul pe drumuri, a zis Tolis. Mi-a cerut numărul de telefon și din 2 în 2 luni îmi trimitea mesaje să mă-ntrebe de mine. Ultimul lui mesaj a fost o să te-ntorci.” Probabil c-o s-o facă, pentru că „e ceva în Grecia acolo pentru mine.”

Nicoletei nu-i e frică de singurătate. Doar că știe că „atunci când ajungi la tine, începi să mori. De aia trebuie să stai cu oameni. Fericirea e o zi pe care o petrec cu oamenii care-mi sunt apropiați.”

Și pe scenă ?
„Da, și publicul te face fericită. Dar e o fracțiune de secundă, după care te-ntorci în curul gol la tine acasă.”

Fotografii de Claudiu Popescu.