Now is new, said the mermaid

Ce treabă are una cu alta? Păi, pot să vă zic eu: am cunoscut-o pe Cristina Maldonado prin intermediul proiectorului și, chiar dacă față în față ne-am cunoscut abia când i-am luat interviul, am simțit-o super aproape în fiecare clipă proiecție contra proiecție și filmare contra filmare.

Interacțiunea, în accepțiunea clasică, implică prezență. O prezență cu care suntem obișnuiți. O prezență imediată în sens proxim. Dar artele performative au rolul ăsta și îl vor avea în viitor din ce în ce mai puternic: de confruntare a participantului cu sinele. Easy, ar părea. Dar când participantul funcționează la singular, paradigma este și mai concentrată. Ieșirea din convenția clasică de performer-public are tensiunea de a te întâlni altfel cu tine însuți și relaxarea de a ieși din instanța submisivă pe care o ai ca spectator clasic.

Experiență-palimpsest în adevăratul sens al cuvântului, în care nu participi decât atâta timp cât funcționează proiectorul. Când s-a terminat, blatul de lucru este golit de orice în afară de amprenta ta personală, interlocutorul dispare, creația comună dispare, rămân numai suspensii ale lucrurilor pe care ai vrut să le transmiți cuiva pe care nu cunoști. De aceea, performance-ul 1 la 1 este probabil singurul pariu sigur al viitorului artelor performative, pentru că are o putere neasemuită și creează conexiuni inter-spirit golite de metasensurile pluralității și de presiunea colectivității (fie ea de spectatori sau de artiști).

Totul devine uriaș de concentrat și de prezent, pentru că nu contează decât suma experiențelor tale și suma experiențelor artistului. Raportul este că artistul capătă o autoritate de ghid - dar atenție, lipsit de control!, deși se prezintă drept oglindă. Spre deosebire de modelul performativ pasiv, în care comunicarea circulă unilateral, în această nouă experiență ai parte de un sine pus lângă un sine, care pot cocrea. Pe loc. Ceva ce există numai în clipele respective.

Orice persoană care a încercat măcar o dată să își depicteze sinele știe despre ce vorbesc: este traseul terapeutic printr-un hol care conduce la o grădină. Chit că până acolo mergi la pas, alergi desculț, te lași purtat de un râu sau de o avalanșă de zăpadă. În grădina mea există minim două poluri de atenție: un cufăr frumos, prețios și vechi, care conține cele mai pătrunzătoare și împlinitoare traume din trecutul meu, precum și o bancă senină, înconjurată de tufe și flori, aflată în fața unui iaz liniștit, lângă care pot cânta păsări mici și colorate.

Când pleci de la peisajul ăsta și te duci la un performance 1 la 1, ești pe un teren de tenis. Pe jumătatea ta există cufărul, banca, iazul, copacii. Ai rachetă, ai mingi. În cealaltă jumătate abia vezi prin semiîntuneric către un viitor posibil, absent și plin de oportunități-oglindă. Nu vei ști cine servește primul decât atunci când începe meciul. Meciul este provocarea gnoseologică pe care oameni tulburați ca mine și-o induc pentru a ajunge la un climax metafizic. Ai un bagaj, ai niște ochelari, ești lutul frământat de trecutul tău și ai așteptări, oricât te-ai chinui să te detașezi. Citești mult mai puțin din experiențe exterioare decât ți-ar fi posibil, pentru că îți ia timp să le decupezi în formele pe care le ai tu în bagaj.

M-am așezat pe un scaun care aproape că m-a îmbrățișat, în fața unui birou ce mi-a amintit de poze ale camerelor de curiozități ale nobililor de pe vremuri: în jurul unei planșe de lucru pe care funcționa o proiecție și de pe care un aparat video capta imagini, se afla un întreg instrumentar. De la scotch, foarfece, ghem de sârmă, cheițe, cărți ca de tarot, print-uri cu imagini și cuvinte, conuri de brad, mărgele, lupă, cristale - aproape toate reperele semiotice posibile pentru a dobândi scurtături într-o comunicare scindată și limitată. Care e miza procesului? Probabil să absorbi cât de mult poți.

Deci orice e posibil și nu prea ai control, pentru că nu ești singur, dar de fapt, haha, sanchi și ghici ce: ești.

Eu nu am pregătire în domeniul artelor, sunt un participant umil și un spectator modest. Compensez prin curiozitate și apetență, care creează un tumult printre simțurile mele și devin permeabilă, nu critică, și autentic deschisă. Am deschis ghidul de utilizare a instalației și am înțeles că eu încep experiența plasându-mi mâinile pe „câmpul de bătaie”. Acțiunile au curs de la sine: vedeam proiecția care îmi confirma că mexicana operează cu aceleași obiecte ca și mine, începând de la mâinile pe care le vedeam proiectate deasupra mâinilor mele, oglindindu-mi gesturile, până la ustensilele pe care le aveam ca să comunicăm. Încă mai aveam gustul ceaiului de fructe pe care l-am băut înainte să intru, invitată de personalul Centrului, fără să primesc niciun indiciu. În cameră era întuneric, cu excepția lămpilor de lucru de pe birou, și liniște. În timp ce mâinile Cristinei oglindeau gesturile mâinilor mele am început să privesc la dopurile de plută, florile mici și pana de pe masă, pionii de joc, baterii, pachete de chibrit, cercuri de metal și de lemn, zaruri, o cheie, markerele colorate și tot arsenalul. Cerșeam prezența interlocutorului și mi-am dat seama că trebuie să acționez. Nu îmi pot aminti începutul. Nu mai știu care este primul obiect pe care l-am acționat. Am mobilizat o scoică, o ilustrație cu un cățel, am desenat un semn al întrebării, două zaruri 6-6, ea a pus un ghem, eu am pus o pană, apoi știu că am mai pus o carte cu un soare, ea o carte cu o stea, eu o carte cu un soldat, acoperită de cheiță. Mi-am spus că un psihanalist ar fi mândru.

Am plasat cuvântul INCOMPLETE și am continuat să încadrez spațiul de lucru cu pietricele, dantele și săgeți. Am întrebat unde sunt eu și unde e ea și unde suntem noi. Mi-a scris pe un Post-It: do you want to see? Involuntar am răspuns pe primele foițe pe care le-am găsit: I want to forget. It hurts. Cristina mi-a arătat o sirenă și mi-a scris că sirena îmi spune să continui să înot, apoi a decupat în jurul afirmației mele bucățele de dantelă neagră, le-a pus într-un castronaș minuscul de sticlă, peste care a pus cuvântul NOW. Eu am pus lupa peste it hurts. Ea a folosit un altfel de lupă, pe care a rotit-o deasupra planșei noastre, modificând punctul focal de atenție, iar eu am pus cheia peste cartea ei cu steaua. Următorul pas al Cristinei a fost să șteargă IN din INCOMPLETE și să pună dedesubt cuvântul TOGETHER, iar sus, în stânga extremă, ACUM. Am improvizat pe un dop de plută o vază minusculă dintr-o sticluță minusculă cu niște flori minuscule și am trasat o punte între ME și YOU. Now is new, said the mermaid, scrie Cristina, îndreptând o săgeată către stea. Materia mea primă emoțională s-a vexat. Ne-am jucat cu oglinzi și cu lumini.

Am plâns cu suspine, iar Cristina a scos un carnet pe care m-a întrebat, cu ajutorul cuvântului nou-creat COMPLETE, dacă întâlnirea noastră s-a gătat. Am răspuns stângaci că mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată și... ne-am luat mâinile în mâinile celeilalte, din pixeli.

Pentru unii, asta a fost mai repede o conversație stilistică, o distracție sau o inutilitate. Pentru mine, după ce s-a stins lumina, am pășit spre locul unde credeam și auzeam că se află Cristina. Aș fi vrut să o îmbrățișez și să îi mulțumesc pentru cadoul pe care mi l-a oferit, care a marcat o zi cum nu o să mai fie niciuna niciodată. Dar m-am prins că nu trebuie să te agăți de șofer, ci să te bucuri de călătorie. Mi-a făcut atât de bine să pot să plâng.

***
Spectacolul Cristinei Maldonado s-a numit Interruptor, din „colecția” The Stranger Gets a Gift.
La începutul lunii, Centrul Național al Dansului din București a organizat Ediția Pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie, care a inclus o poală de spectacole bestiale și întâlniri mișto, printre care și acest 1-on-1 minunat.