Organizând carnaval: I.D.Fest 17

Suntem cu o zi înainte să înceapă festivalul, undeva la cămin, unde vor sta tinerii cu teatru-n cap 9 zile. Ziua dinainte de festival de obicei este cea mai solicitantă, venim de pe la 10 dimineața și până noaptea târziu tot lucrăm. Avem 5 departamente în care lucrăm din septembrie până după festival. Dar în ziua asta, nu prea contează unde ai fost repartizat atunci când te cunoșteai pentru prima dată cu I.D.Festul, pentru că ești tras din toate părțile să ajuți. Vin de la tipografie cutii mari și pline de reviste, pe care trebuie să le capsăm. Strâng în jurul meu 20 de organizatori și întreaga după-amiază sortăm, capsăm, împăturim. Comandăm pizza și stăm toți, unii pe podea, alții pe pat, cu câte o felie în mână și ne uităm unii la alții. Cred că niciunuia dintre noi nu îi vine să creadă cât de puțin mai este și I.D.Fest începe, iar 10 luni, de când ne știm așa bine, par să fi trecut ca primele ore de somn din festival.

Suntem într-o pauză la teatru și de undeva s-a pus soft reggae și curge peste tot pe catifeaua roșie a teatrului, de sus, de la cupola noastră pictată cer (orice participant cred că a fotografiat cerul teatrului din Bacău; în cazul în care nu ai fost până acum, vino cu capul în nori). Suntem oamenii în teatru. Asta înseamnă că suntem într-un fel de veghe. Dacă un actor dintr-un spectacol invitat are nevoie de ceva, noi suntem acolo să-l facem rapid. Dansăm obosiți pe scenă și nu cred că ne gândim la absolut nimic, dar e bine.

Cu câteva ore înainte de pool-party, petrecerea care îți zguduie toată vara, suntem la teatru, sus la loje, și încercăm să fim cât mai liniștiți, la unul dintre spectacolele invitate, de licență. Eu știu sigur că nu am stare și tot încerc să îmi lipesc pe întuneric câteva bindiuri primite de la o gagică organizatoare. Furișez câteva blitz-uri și întreb în stânga-dreapta, dacă arată okay. Toți au ochii lipiți de scenă, iar la un moment dat cred că m-am conformat și eu. După ce se termină spectacolul, ne ducem pe scenă să ajutăm cu demontarea decorului, de fapt, o sufragerie întreagă de tânără mamă. În spectacol, ea face un tort de ciocolată. Una dintre actrițe, Iolanda Covaci, îmi spune că pot să-l iau dacă vreau, pe tot. Ceilalți organizatori se entuziasmează, dar mă lasă doar pe mine să tai o felie. Mă văd în mijlocul scenei, dată cu sclipici, țin în mâini felia de tort, iar în sală nu mai este nimeni, doar liniște.

Urmează pool-party-ul, care se ține în afara Bacăului. Mergem unde știm că staționează taxiuri mai mereu, dar înaintea noastră este tot Atelierul de Teatru, iar asta nu înseamnă deloc puțin. Rămânem fără taxiuri, noi și jumătate din trupa de la Botoșani. După multe apeluri date și ratate, după ce vedem tot Atelierul în drum spre party, ne urcăm și noi într-un taxi. În fața locului unde se ține petrecerea, mă așteaptă presa pe care am strâns-o de la București să vină la I.D. Și le-am fost și monitor, pe deasupra. Ce am făcut pentru ei mai mult? Pe lângă instrucțiuni și alte cadouri învelite în pungi cu floricele, le-am eliberat locurile din fața scenei, unde se mai pierdeau participanți, cu toate că înfipte cu pioneza de scaun erau semne de rezervat. Îmi plăcea să-i văd fericiți că vor sta jos, în primul rând, după ce au trecut prin avalanșa locurilor ocupate.

M-am cam îmbibat toată dansând în apă, în bubuiturile muzicii. Mă gândesc la câte accente sunt în aceeași piscină cu mine. 6 orașe s-au văzut la I.D.Fest și tot atât de multe sunt alături de noi acum. Ceea ce e înduioșător și în același timp, greu de asimilat. În mijlocul nopții, înfășurați în prosoape, așteptăm la o coadă de actori uzi și amețiți să ne facem poze instant la un aparat mișto. Cert e că nu prea ai cum să-ți faci poze singur, sau cu un prieten, pentru că multă lume așteaptă și cum dorința de prietenie e cea mai râspândită prin festivalurile de teatru, ai poze cu mulți oameni pe care i-ai văzut printr-un spectacol, sau pe holurile căminului, dar cu care nu ai vorbit vreodată. Și atunci îți este poate cel mai clar că I.D.Festul este o comunitate în sine și indiferent ce crezi, cu toții ne știm între noi și ne trimitem priviri dulci și prietenoase.

Un spectacol știu că m-a făcut să mă prăbușesc de marginea scaunului. Cei de la Victoria Art (București) au avut un spectacol-dans numit Break The Wall și au umblat cu spiritul meu revoluționar cam tot spectacolul, ca la final să tremur din gene și să mă usture. A fost punctul culminant al reprezentațiilor menite să atragă niște awareness în jur, și nu au fost puține în acest an, ceea ce m-a surprins, hrănind totodată încrederea mea că vrem, putem și o să o facem. Mulțumiri Heavenly Hell Timișoara, In The Spot Bacău, AICI Constanța. Și clar nu uit de celelalte trupe, pentru că au adus anul acesta spectacole care mi-au arătat că facem festivalul ăsta pentru niște motive excelente. Teatrul Pi și The Knockers Suceava, The Hooleelogans Timișoara, Drama Club și Atelierul de Teatru Botoșani, Brainstorming București, Transparency, A.C.T. și Nobody’s Group Bacău.

Ne așteaptă cât de curând cea de-a optsprezecea ediție I.D.Fest să fie gândită, meșterită și lustruită. E mult, suntem 50 de adolescenți în fiecare an care fac festivalul de la zero, dar cred că reușim întotdeauna să acoperim multul ăsta prin încrederea pe care o primim de la participanți, care vor să facă teatru. Ne simțim cumva super bine că suntem responsabili, într-un fel, de procesul lor de devenire. Iar ceea ce ne motivează cel mai mult este să auzim de la ei cât de necesară este o astfel de experiență. Și vrem să păstrăm pentru totdeauna I.D.Festul ca o lume în miniatură unde fiecare să aibă libertatea să se învârtă cum vrea atât timp cât ține teatrul strâns în brațe.