Pe strada lui Arcadie Rusu

Pe 5 iulie, la deschiderea Big Dance Festival, în gară, la Saint Pancrass Station, Arcadie Rusu a dansat împreună cu Ioana Marchidan pe o secvență de 12 minute din spectacolul lui Nesomn, pe care a intitulat-o Amprente. „Doi oameni se întâlnesc, iar de la un gest pornește totul, arde și se consumă.” Tot de acolo, de pe peron, apare într-o fotografie cu primarul Londrei care a venit să-l felicite la sfârșitul spectacolului. Arcadie e luminos și puțin stingher.

În primăvară, Arcadie Rusu a avut o rezidență artistică ICR de 2 luni la Londra, iar la începutul lui iulie a participat cu două proiecte la Olimpiada Culturală de acolo, în cadrul Big Dance Festival: Amprente la Pancrass și Hunted Devotion pe care l-a montat la Opera Holland Park.

„Arta e ceva care îți declanșează imaginația. Ori te îndrăgostești la prima vedere, ori nu.”

Arcadie Rusu e din Basarabia și locuiește de vreo 15 ani în România. Din 2007 e în compania lui Gigi Căciuleanu, dar între timp și-a montat și spectacole proprii, ca Promised Land și Nesomn. Trecerea de la dans la coregrafie s-a făcut de la sine, spune el, pentru că facultatea de la noi te dezvoltă mai mult ca regizor de mișcare și de sens. „La noi sunt și cursuri de actorie, regie, artă coregrafică și creație coregrafică, la facultatea din Londra de pildă se axează mai mult pe tehnică și pe dans.” Mulți din facultatea de coregrafie se plâng de profesorii de la noi. „Un profesor te face prost, da, dar asta poate să te stimuleze să fii mai deștept. Ca student lumea încă înțelege când greșești, îți permiți asta.”

Premiul pe care l-a primit pentru spectacolul lui de licență i-a confirmat cumva drumul. „Premiul a însemnat c-am înțeles ceva, am crezut c-am înțeles. De fapt, n-am înțeles nimic, dar am înțeles multe.” Cu Promised Land a fost primul român la festivalul de dans A-Corps de la Poitiers, anul trecut. 

Hunted Devotion 

English National Ballet a invitat 5 coregrafi – 4 britanici și pe Arcadie – să facă o coregrafie pornind de la o operă dată. În martie, fiecare a tras la sorți un bilet cu o operă care să fie punctul de plecare pentru o coregrafie nouă pe care s-o prezinte în iulie la Big Dance Festival. Au primit un dosar complet al Operei și apoi s-au pus pe muncă. Lui Arcadie i-a picat Falstaff: „Sincer, o așteptam în inconștient.” Cum muzica lui Verdi nu l-a inspirat în mod deosebit, Arcadie a pornit de la filosofia personajului și de la tema loialității „devoțiune chiar, aș spune, adică o loialitate mai fanatică.” Și-a intitulat spectacolul Hunted Devotion.

Ceilalți 4 coregrafi făceau parte din câte o companie așa că și-au ales dansatorii de acolo. Arcadie avea nevoie de 3 băieți și 2 fete și a trebuit să facă o audiție. „Audiție înseamnă cv+poză+link video : și din 10 secunde îți dai seama dacă dansatorul e ceea ce-ți trebuie, după cum se mișcă.” După care urmează interviul.

S-au înscris vreo 60 de dansatori, din care a ales 20 de candidați și a făcut grupe să-i observe cum se mișcă. „Ei se duc la audiții zilnic și nu sunt neapărat dezamăgiți dacă nu sunt aleși, pentru că o audiție înseamnă în primul rând pentru un dansator o oră de antrenament.” Tot despre antrenament, Arcadie povestește că la Facultatea de Dans Contemporan The Place vin în fiecare săptămână profesori de dans din toată lumea și predau. Cursul costă 4 lire pe oră, și pentru un dansator e grozav : se trezește la 7, se mișcă o oră, o oră jumătate, și-a făcut antrenamentul și se poate duce la serviciu. 

Arcadie le-a dat dansatorilor o frază de mișcare pe care să facă o improvizație. O frază de mișcare înseamnă o succesiune de mișcări, pornești de la o mișcare și o duci undeva. „Eu fac o succesiune de mișcări și aștept s-o văd și la ceilalți. E ca ceva ce nu poți să spui în cuvinte, și atunci o spui prin mișcare. Nu mă interesează atât de mult tehnica, e mai mult vorba de o energie spirituală prin care te dezici de tine și de orgoliul tău și transmiți ceva.”

Până la urmă, Arcadie a ales 4 băieți și 2 fete. Cum reprezentația de la Opera Holland Park era cu string quartet live, și-a ales muzica din repertoriul lui Bălănescu. I-a cerut voie artistului care i-a cedat drepturile de autor pentru spectacol și nu numai, Alexandru Bălănescu a venit la repetiții și la spectacol. „Un om atât de simplu și modest și mare. Cu pălăria pe cap și zâmbetul pe buze.”

„Oamenii nu sunt roboței, e minunat că suntem diferiți. Când vezi pe cineva pe scenă te regăsești în el, chiar dacă e diferit de tine.”

Tot cu proiectul ăsta, Arcadie a participat și la Dance in Focus, un workshop de fotografie de dans tot din cadrul Big Dance, ținut de Chris Nash, dance photographer extraordinaire. Fiecare fotograf a avut câte un dansator în focus cu care să lucreze și tot proiectul a avut la bază colaborarea dintre dansator – coregraf – fotograf. Cele mai bune fotografii au fost expuse la City Hall. Un alt coregraf, Hubert Hubert Essakow , a făcut la rândul lui o altă coregrafie pornind de la mișcările surprinse în fotografiile din expoziție.

„E frumoasă continuitatea asta. Am plecat de la Shakespeare, Verdi, am făcut o coregrafie, alți artiști au făcut fotografii, și un alt artist s-a inspirat din fotografii și a făcut o coregrafie nouă.”

De când s-a întors în țară, Arcadie a participat la proiectul Iarbă și Dans al CNDB și la școala de vară Corbu verde unde a susținut un atelier de contact improvisation cu Ioana Marchidan. Arcadie e freelancer. Ceea ce e și bine, și rău. Cum uneori n-ai din ce să plătești chiria și datoriile, ești tentat să accepți prea multe proiecte. Apoi trebuie să înveți să mai spui și nu, pentru că riști s-ajungi să scrii un proiect mai bine decât să poți să-l și faci.

„Arta e fragilă, când iei proiecte și proiecte, la un moment dat începi să faci rețete și te pierzi în proiect.”

Epilog

„Știi melodia aia a lui Vadim Ivanov pătrățele pătrățele? Cam așa e și cu arta. Pătrățele, cerculețe... Și nica nu știu.”

Am văzut de toate celea da nica nu știu
Am auzit de toate celea da nica nu știu
Am simțit de toate celea da nica nu știu
Vadim Ivanov, Nu știu încă

„Într-un spectacol încerc să fac o stradă dintr-un oraș nou, în care publicul sunt turiștii din oraș. Fiecare merge pe strada aia, fiecare vede altceva, unii văd o mașină care semnalizează, alții un cuplu la balcon. E ca aici pe Calea Victoriei, dacă ne-am plimba acum. Iar la capătul străzii se încheie spectacolul.”

Fotografiile sunt făcute de Radu Afrim, la Corbu.