Poeme skurte cu Tara

Tara Skurtu e: șoricel, limit, vector, richter scale, bucharest, desire, brains, spoiled, derivatives, long poem, bucharest, operating system, bar poem, hunger, eclipse, night communion. Sau așa se numesc poeziile din volumul Skurtu, Romania, pe care l-am citit imediat după ce am ieșit de la workshopul ei.

De Tara auzisem în timpul Amuralului de anul trecut, a.k.a. când dădeam admiterea la UNATC, și mintea îmi era jumătate Antonioni și jumătate un concert Raze de Soare. Recent, am aflat că a fost lector la Universitatea Transilvania din Brașov dintr-o postare de-a ei care rezumă perfect cursurile de la universitățile din România.

Pe 24 februarie, Tara a ținut, la Cărturești Verona, “Writing from memory - a poetry workshop with Tara Skurtu”, eveniment la care m-am dus cu doi prieteni: Cezar și Maia. „Workshop/atelier” sunt așa niște cuvinte pretențioase care insinuează că o gașcă de oameni a învățat să scrie poezii în mai puțin de două ore și îi dă un aer de Dead Poets Society sau Kill Your Darlings. În schimb, ideal e să spun că Tara ne-a arătat mai puțin cum trebuie făcută poezia, și mai mult cum trebuie abordată.

De sub gluga albastră a lui Călin

18.05 și ies din metrou, sper să nu fie unul din evenimentele alea unde mai bine nu intri decât să ajungi târziu. Cumva mă simt mai bine (ceea ce e rău) că Cezar mă așteaptă, pentru că probabil nu știe în ce cameră se ține atelierul sau și mai probabil pentru că e anxios. Îl iau din fața Cărtureștiului pe la și 15 și intrăm confuzi cu un „bună seara ne pare rău” acoperit de scârțâitul ușii din lemn care e la rândul lui acoperit de un super prietenos “hey, guys, come on in”. Am întrerupt un mini-interogatoriu al Tarei despre cât de des și cu ce ocazie scriu oamenii din sală. Se vorbește în engleză; Tara e din Boston și româna ei nu e perfectă.

Începem un exercițiu în care trebuie să desenăm o clădire care a fost numită cumva, dar am uitat. Genul de cuvânt pe care sunt slabe șanse să îl știe cineva, oricum. Chestia e că trebuie să desenăm cu ochii închiși, după dictare. După ce toate foile au fost măcelărite cu dungi care abia se intersectează, Tara ne spune să ne arătăm foile unii altora – foile sus, dungi peste tot, suntem întrebați dacă ne e rușine să arătăm desenele. Urmează un nu colectiv, iar pentru că i-am intrat în joc, Tara ne întreabă de ce. Ajungem la concluzia că e okay să arăți ceva ce a fost făcut cu ochii închiși, ceva de care nu te simți atașat. Ceea ce pe moment suna bine și logic, însă am realizat rapid cât de aiurea e. Apoi suntem întrebați dacă ar fi fost mai simplu să arătăm un desen făcut cu ochii deschiși. Nu, evident, dacă nu ieșea perfect. Din nou, sună aiurea. Și aici tragem concluzia că nu trebuie să fim anxioși legat de afișarea poeziilor noastre.

Tara ne arată un medalion pe care îl purta la gât. Un fel de glonț, de brichetă de fier, de de toate ne dăm noi cu părerea. Se dovedește a fi un pix. Ni se spune să facem o poezie despre pixul de la lănțicul Tarei și să îi găsim o metaforă ca titlu. Pentru că desenele mie oricum nu îmi ies niciodată perfect, o să transcriu poezia mea făcută în trei minute.

both
two heads and silver in between
one’s just sharp and one’s the holder
the middle ate the p from pink
now it’s blue

Urmează poezii despre frică, trecut, memorie și un exercițiu în care, în timp ce scriam despre o amintire legată de o persoană pe care o iubim, Tara vine și ne spune să schimbăm ceva: o culoare, un detaliu, un sunet etc.

Post-event, Maia și Cezar mergem să o mai întrebăm câte ceva pe Tara. Vorbim despre Boston, Brașov, București, SUB25 (haha), Subcapitol, Control, relația profesor-student, facem mișto de situația poor students-poor poets și Cezar bate un apropos de eveniment în Cluj. La sfârșit de tot, Tara trece pe lângă noi și face o glumă despre cât de fumători suntem.

Către Călin cel din viitor: Din 24 februarie 2017 oră neprecizabilă ți-ai propus să nu mai fii anxios legat de afișarea oricărei creații (ce cuvânt pompos) de care ești atașat.

De sub șapca roz a lui Cezar, băiat de Galați și student la literele Clujului

Poezia e un foc care arde în depărtare, în timp ce îl privești din spatele unei ferestre, ori asta e imaginea care descrie cel mai corect relația mea cu orice formă de creație din ultimii ani; nu e greu, deci, să înțelegem de ce am fost cel puțin reticent când Călin mi-a propus să particip la workshopul Tarei Skurtu. Dacă obișnuiam, în pragul liceului, să scriu zilnic (poate dintr-un elan pueril și paralel cu ideea de originalitate), am intrat pe ușa Cărtureștiului cu o vagă dorință să-mi regăsesc motivația, chiar dacă ne-am fi comportat ca niște străini. Mi-am pus speranța în mâinile unei poete despre care recunosc că nu mai auzisem.

Tara ne-a primit cu un entuziasm debordant pe noi, întârziații, și ne-a oferit ciocolată și apă cu lămâie. Așezați în semicerc, am fost bombardați cu anunțuri despre ce urma să creăm, căci Tara își alesese cu grijă armele. Pe parcursul a câteva ore, am desenat structuri arhitectonice imposibile, am transformat obiecte în concepte imprevizibile, am transpus în cuvinte fluxuri de gândire (fără să purtăm grija ordinii sau a coerenței). Un creion a devenit, în versurile noastre, laser, turn, pasăre, iubire sau naștere, iar instrumentele de scris ale fiecăruia scrijeleau incert memorii și temeri. Mi-am dat seama că unealta indispensabilă poeziei e imaginația.

Ultimul exercițiu consta în dezvoltarea unei amintiri cu o persoană îndrăgită. Nu am încercat să impresionăm, ci doar să dăm naștere unei poezii sincere, ghidați de vocea plăcută a Tarei. Fiecare dintre noi și-a regizat versurile cu atenție la sunetul, culorile, replicile și detaliile amintirii evocate. Am văzut cum poezia își îmbogățește semnificația când e abordată cinematografic, devenind un scurtmetraj intim.

După workshop, am sustras câteva stickere cu „îndrăgostiți de cărți” (la care Călin ori nu ajunsese încă, ori avea deja buzunarele pline) și am rămas în spatele mulțimii care cerea poze și autografe pe copiile volumului Skurtu, Romania. După eliberarea sălii, am deschis o conversație despre lipsurile sistemului educațional român, absența unor localuri decente dedicate comunității LGBTQ, și traversarea unui ocean pentru a-ți cunoaște identitatea – lucru pentru care niciodată nu e prea târziu.

Pentru Tara, o carte de poezii e un obiect creat cu forță și răbdare, nu un artefact ce o definește – așa justifică faptul că orice încercare de a scrie, și în special eșecurile, sunt, de fapt, victorii. Nu o să pretind că poezia mi-a salvat viața, ori că ea reprezintă „magia lumii”, dar cred că merită pasul făcut în fața acelei ferestre.

De sub șuvițele turcoaz ale Maiei, hipțipoancă și om de bază în București

Acum câteva săptămâni m-a chemat Călin la un „atelier de poezie”. Nu știam absolut nimic despre Tara Skurtu sau poeziile ei, dar faptul că cineva avea de gând să țină un atelier pe subiectul ăsta m-a entuziasmat. M-am hotărât să merg.

O scurtă descriere a relației dintre mine și poezie:

Am început să scriu poezii ca un mod de a înțelege moartea.

Acum vreo doi ani a murit un om la care țineam mult. Eram deprimată, speriată de moarte și de marele vid, nu mai desenam. Și am început să scriu.

A fost o descoperire importantă. Găsisem un mod de a mă elibera de temeri și tristețe: le dădeam drumul pe hârtie. Din cauza asta, mai toate chestiile pe care le-am scris în perioada aia sunt un fel de lovechild dintre creațiile lui Poe și ale lui Bacovia.

Odată ce am scăpat de depresie, relația mea cu poezia s-a schimbat: m-am îndepărtat de moarte, iar acum poezia a devenit felul în care exprim faptul că trăiesc.

Aș putea spune că văd poeziile ca pe un fel de fotografii mentale – în cazul meu ele au surprins ceva interior ce nu se lăsa văzut altfel.

Iubesc poezia, pentru că mă eliberează.

Cam asta m-a împins să iau parte la atelierul Tarei Skurtu:

24 februarie 2017 - Dragobete

Mi-am prins bicicleta de gardul întortocheat al Cărtureștiului și am intrat.

Ajunsesem cam devreme; în sala de ceai erau doar Tara și o fată cam de vârsta mea, stând de vorbă.

Le-am salutat și m-am așezat la una dintre măsuțe – desenam, dar cu colțul ochiului o citeam pe poetă: veselă, sigură pe sine, prietenoasă.

Încet-încet s-au adunat tineri, unul câte unul, doi câte doi, timizi. Tara îi primea relaxată: “Hi. Nice to see you. Just sit anywhere. Anywhere you like. You can grab a pillow and sit on the floor if you want.” Atitudinea ei era dezarmantă și am văzut că încet, încet chiar și cei mai timizi prind glas.

În timp ce ne prezentam unii altora au ajuns și prietenii mei, Călin și Cezar, a.k.a veșnicul întârziat și veșnicul nemulțumit. Gata, eram toți și activitatea serii putea începe.

Au urmat o serie de jocuri de închipuire, memorie, percepție și sensibilitate; jocuri în care miza eram noi și răsplata era o minte mai deschisă.

Realizez că Tara avea un plan al serii bine definit și că știa exact ce voia să ne împărtășească și spre ce concluzii să ne mâne – dar aceste activități curgeau atât de natural, un în cealaltă, încât nu simțeai deloc că asiști la o lecție ci mai degrabă că participi la o epifanie colectivă.

La un moment dat jocurile au încetat și a venit momentul să ne alegem fiecare o amintire și să o scoatem la iveală; o amintire cu cineva drag... o amintire care ne străpunge... o amintire ce nu poate fi uitată...

Habar nu am avut ce voi scrie, până în clipa în care am pus pixul pe hârtie. Atunci dintr-odată mi-am amintit. Ghidată de vocea Tarei, am scris, am tăiat, am scris iarăși – și am pus pe hârtie acea amintire dureroasă. Iar după aceea, am citit. Pentru prima dată în viață am citit poezia mea unei întregi încăperi de oameni, iar ei m-au ascultat.

Mi-am amintit de ce venisem în seara asta aici.

Mi-am amintit de ce scriu.

Mi-am amintit de ce iubesc poezia.

Și dacă m-aș putea întoarce în clipa în care Tara ne-a rugat să descriem poezia într-un cuvânt, aș spune că:
Poetry is freedom.