Povestea cărţilor de vară (3)

Cella Serghi - Pânza de păianjen

Pe Cella Serghi am cunoscut-o mai întâi printr-un autograf pe o carte veche cu miros de Guerlain și pudră rusească. Fusese prietenă cu o vecină care mi-a fost ca o bunică, mereu cu povești interbelice și dulceață de vișine servită pe farfurii micuțe. Apoi mi-a mai dat târcoale prin intermediul unei prietene din gimnaziu, genul ăla de fată care la 13 ani avea o viață mai trăită decât oamenii de 30, de care de obicei era și înconjurată. Eu eram atât de tocilară și făr’de viață, că nu puteam decât să casc gura la ea și să o judec uneori ca o proastă mică. Pânza de păianjen s-a țesut ușor în jurul meu, prin diverse personaje, până să catadicsesc să o și citesc. Apoi, așa cum e frumos să se întâmple, a devenit cartea de căpătâi a tuturor verilor visate. Nu mai țin minte de câte ori am recitit-o, știu că a fost cu mine atunci când am plecat în Barcelona și că a ajuns, mulți ani mai târziu, așa subliniată și vai de ea, la un fost prieten care refuza să o termine de citit dintr-un soi de superstiție că s-ar încheia de tot ambele povești. Și cu mine, și cu ea. S-a încheiat și cu ocazia asta am rămas și fără volumul subliniat atâția ani la rând, care se repeta ca o mantra de fiecare dată când începea soarele să încălzească puțin. Pânza de păianjen rămâne cartea tuturor fugilor posibile, cu vântul în față și cu pielea prea bronzată ca să nu se întâmple ceva, care știe că e suficientă o dâră de parfum ca să pornească o dramă și care să te țină de mână și atunci când știi că trebuie să pleci, și atunci când ajungi să te întorci. - Emilia Barbu

John Ball - In The Heat of the Night

Ștrăndooț, loc al devenirii mele în care vreau, acum, să aduc cât mai mulți oameni, a început în anul 1993. Un an mai târziu, pe 15 iunie 1994, am terminat clasa a V-a și nici nu mai știu unde și cum și dacă am plecat undeva în vacanță în vara aia, dar țin minte că imediat după ce am luat vacanța de vară am început să merg pe ștrăndooț cu copiii din cartier, de la noi din Văcărești.

Evident, că gen nu o să scriu despre cum citeam la strand, că ștrăndooț nu e loc de citit, e loc de explorare a realului și de creștere la figură și figurat.
Dar, tot atunci, într-o după-amiază de la sfârșitul lui iunie când stăteam întins în pat, la mine în camera, a venit mama, Doinița, și mi-a adus cartea In the Heat of the Night de John Ball și mi-a zis: „Uite, să citești aici despre polițistul ăsta Virgil”. Cartea era subțire, poate 150-200 de pagini și la început nu am vrut să citesc din ea pentru că nu mi-a plăcut numele Virgil.

La ștrăndooț mergeam în fiecare zi de la 10 la 15, îmi aduc aminte că aveam un ceas Q&Q water resistant de care eram foarte mândru cu care cronometram fiecare minut de distracție pe ștrăndooț din fiecare zi. Ajungeam acasă, mâncam, făceam un duș și apoi stăteam în pat o oră, două, înainte să ies afară la joacă. Într-una dintre după-amieze am deschis In the Heat of the Night și am citit-o în ziua aia și ziua următoare sau următoarele două zile. Mintea și imaginația mea au funcționat foarte bine pe cartea asta, cu mult mai bine decât când am văzut filmul, așa că imediat am integrat-o în mine și așa că, în fiecare zi, în vara lui 1994, citeam o pagină-două-trei din In the Heat of the Night. Camera mea era pe vest, și pe zidurile ei bătea toată ziua soarele fierbinte din Văcărești, iar eu stăteam în pat obosit și îmi era cald și îmi imaginam că prin In the Heat of the Night intram într-o lume asemănătoare cu cea în care trăiam eu ziua, doar că era a oamenilor mari și care trăiau noaptea. Apoi adormeam.

O vară mai târziu, tot pe ștrăndooț, am descoperit gelozia și gândul rău și așa că în vacanța de vară din 1995 nu cred că am mai citit ceva. - Mihnea Mihalache Fiastru

Mark Twain - Aventurile lui Huckleberry Finn

Vacanța mare n-a fost niciodată mai mică ca în anul în care m-am apucat să citesc Aventurile lui Huckleberry Finn. Eram la țară, la bunici, unde se adunaseră toți verișorii, n-aș ști să spun cum îi cheamă pe toți - nu știu acum, n-am știut nici atunci - din simplul fapt că eu nu luam parte la activitățile lor: mâncatul de păpușoi crud, „gătitul” de compot de dude sau mai știu eu ce. Eu eram în casă, buchiseam la Aventuri și nici prin cap nu îmi trecea că ce e afară ar putea fi mai interesant ca ce e în carte. Cred că pe atunci - clasa a cincea sau o fi fost a șasea - am început să caut lumi imaginare de prin cărți în care să îmi fac de cap. Cele reale nu erau la înălțime pentru mine. - Roxana Bucată, jurnalist
 

Roberto Bolaño - 2666 

A fost a doua vacanță singură, dar prima spontană. După un concediu cu prietenii la un festival de muzică, o relație proaspăt terminată și un job în New York de la care tocmai plecasem, m-am trezit pe coasta de vest a Americii, neputând să mă întorc în România din cauza unor reglementări de viză, așa că am închiriat o mașină și am colindat timp de o săptămână zona din nordul San Francisco-ului. 

Aveam cu mine 2666 a lui Bolaño - o carte care parcurge multe perioade de timp, din perspectiva mai multor personaje, și care e expune, destul de nemilos, acte de crimă, sex, persecuție, prejudecată, dar are și umor, mister, romantism și speranța dreptății.

Cartea a fost publicată la un an după moartea lui Bolaño, care urma să mai adauge cel puțin încă 100 de pagini la cele 900 existente. Fiecare din cele din 5 povești, legate doar vag prin faptul că toate au, într-un fel sau altul, legătură cu Mexicul, te absorb prin complexitatea lor.

O parte urmărește 4 critici literari obsedați de un scriitor german pe care pleacă să-l caute și ajung în Mexic (atmosfera amintește de Istoria Secretă a Donnei Tartt). Alta descrie minuțios și mecanic sute de crime împotriva femeilor - un val feminicid care cuprinde Mexicul între 1993 și 1997, iar ultima parte se întoarce la scriitorul german, în anii 20. Lectura întunecată e presărată cu umor care ridică ușor moralul; personajul care dă speranță când crimele curg pe pagină este un detectiv pe care-l cheamă Lalo Cura (umor semantic: La locura = nebunia).

Timp de o săptămână, Bolaño m-a făcut să-mi mănânc cinele în două ore chiar dacă eram singură, și să uit unde eram când ridicam ochii din carte. E un deliciu dur, perfect pentru o vară în care vrei să te pierzi complet într-o carte. - Ana Vișan, fost business director la DoR, viitor masterand în sociologie la UCL

Mario Vargas Llosa - Paradisul de după colț 

Când Gauguin își căuta paradisul primitiv prin Tahiti, eu îl căutam pe al meu plecând, pe nepregătite, spre Gura Portiței. Ne-am conectat când am împărtășit aceeași dezamăgire. El, când a găsit, în loc de lagune virgine și cocotieri neatinși, o colonie franceză în dizgrație, iar eu, când în loc de o așezare de pescari simpli, am dat de o mini-stațiune turistică. Mi-a marcat vara pentru că i-am înțeles pe deplin nevoia de reîntoarcere la primitiv, de rupere de civilizație. Mi-am dorit să părăsesc și eu locul călduț și plictisitor unde lâncezeam, să merg să trăiesc pe o insulă cu o tahitiancă frumoasă și să-i pictez coșmarurile cu demoni maori. Povestea bunicii lui Gauguin s-a împletit în carte cu a nepotului ei. Flora Tristan, o Mary Wollstonecraft franțuzoaică, mi-a hrănit admirația pentru femei puternice și s-a suprapus cu imaginea bunicii mele. Am citit Paradisul de după colț a lui Llosa după o furtună, pe plajă, și am împărțit același soare cu Florita în Peru și cu Paul și Teha'amana în Papeete. - Ștefania Matache 

Charles Bukowski - Notes of a Dirty Old Man

Iulie 1997. Un liceu cam snob din Frankfurt, ultima zi de școală dintr-a unșpea. Avem desen, mergem la atelier, unde proful, un bătrânel prietenos și șchiop, ne zice că dacă nu mai avem treabă prin școală, putem să plecăm acasă. Unii pleacă, alții nu, că plouă. Eu văd o ladă cu cărți și încep să răscolesc prin ea. Heinrich Böll, Martin Walser, plus alți nemți de care n-am auzit. Către fundul lăzii găsesc o carte în engleză, Notes of a Dirty Old Man, a unui băiat Charles Bukowski. Nu știu cine-i tipul, dar cartea arată de parcă chiar ar fi proprietatea unui dirty old man: paginile sunt încrețite, lipicioase și cafenii, probabil că cineva a vărsat multă cola pe ea. Îl întreb pe profesorul care citește un ziar dacă pot s-o iau. Zice că da. Iau cartea, mă așez pe un pervaz prăfuit și încep să citesc. Numa’ că eu n-am mai citit așa ceva în viața mea; un fel de articole/proze/ce-naiba-or-fi-astea, scrise de un ratat care, pentru că n-are nici o problemă cu faptul că-i ratat, evident că nu-i ratat. Și citesc eu așa cum ascultă el Brahms și nu-i place și se ceartă cu o femeie și îi dă o palmă alteia și se culcă cu o a treia și nu i se scoală la o patra și a cincea și se îmbată și îl bate un golan și se întâlnește cu un scriitoraș gay care vrea să i-o tragă și-l bate pe ăla și borăște la o conferință și se duce cu fiică-sa la plajă și așa mai departe, când vine la mine o tocilară urâtă la față, dar mișto la corp, care e îndrăgostită de mine în secret, și mă întreabă ce citesc. Ridic o sprânceană, apoi ridic cartea și i-o arăt, și ea zice „vai ce mișto, cât de mult îmi place Bukowski”, și eu zic „da, e tare”, și tocilara îmi zâmbește, dar tot urâtă la față e, chit că corpul e mișto, și deci îi zâmbesc și eu și citesc mai departe și a doua zi mă duc în oraș și cumpăr alte două cărți ale lui Bukowski, pentru că altă cale nu există. - Alex Tocilescu, scriitor