Poveşti din biblioteci (I)

Biblioteca te găsește și singură

Admir oamenii care frecventează bibliotecile. Deși am avut ani buni cultul abonamentului la bibliotecă, mie nu mi-a servit la prea mult. Convențional de fel, n-am ratat să-mi fac abonament în niciuna din instituțiile de învățământ prin care am trecut. Până să mă gândesc la utilitatea lui practică, îmi procura mirajul unei vieți care găsea loc pentru astfel de îndeletniciri intelectuale (nu se putea fără, se-nțelege!). Asta, până nu m-am dumirit că sunt prea comod ca să bat drumul până la bibliotecă și că găseam de fiecare dată ceva de consumat pe propriul raft. Procese de conștiință au continuat să mă macine chiar și după ce raftul a devenit etajeră. Așa stând lucrurile, detașarea a survenit târziu. A trebuit să-mi unesc destinul (și cărțile) cu o ființă pur și simplu obsedată de propria bibliotecă ca să mă lecuiesc, în fine, de orice sentiment de vinovăție.

O concluzie rapidă ar fi că, mai devreme sau mai târziu, o bibliotecă te va găsi. Publică ori privată, numai să te muncească diavolul lecturii.- Vlad Trandafir, regizor de film. 

Să nu copiezi ce fac alții 

Într-o zi de toamnă am intrat pentru prima dată în biblioteca din Siminicea. Îmi amintesc și acum, era o zi destul de rece, dar cu toate astea eu eram foarte bine dispusă. Am pășit cu entuziasm și am descoperit o nouă lume, o lume doar a cărților. Nu știam pe ce să pun mâna, eram plăcut impresionată. Mirosul de cărți îmi provoca un deosebit interes pentru a citi. Nu erau foarte mulți copii, fapt pentru care totul a decurs repede. Bibliotecara era foarte drăguță și ne-a primit cu căldură. Cu un glas puțin timid și o dorință arzătoare de a lectura, am cerut pentru prima oară cartea Păcală, dar se pare că a fost o încercare eșuată, că nu era disponibilă. În cele din urmă am ales cartea Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă, am citit-o cu mult interes și suspans și m-am prăpădit de râs.

A doua vizită la bibliotecă m-a surprins cu mulți copilași. În acea zi am jucat tot felul de jocuri noi si amuzante. Mă simțeam ca o furnicuță într-un mușuroi cald și moale, de unde n-aș fi dorit să mai plec vreodată. Eram învăluită de fericire și multe zâmbete. Acest aspect a fost destul de important în relația cititor-bibliotecar, care s-a amplificat și a dus la o prietenie frumoasă și prin urmare doamna bibliotecară a devenit prietena noastră, Dana, care povestea, citea, recita și se juca împreună cu noi. Nu am crezut vreodată că se pot face și altfel de activități și că ne putem distra atât de mult.

Cu puțin timp în urmă, am luat o carte fantastic de amuzantă, numită Jurnalul meu haios - Eu (La fel ca tine, dar mai tare) scrisă de Jim Benton. Nu am început să citesc bine, că deja eram cu gura pân’ la urechi. Era vorba despre o fată pe nume Jamie Kelly, aflată la aniversarea ei. Ea își dorea un cățel, iar tatăl ei i-a dăruit un băț pogo de sărit. Asta îmi amintește de ultima mea aniversare, când tatăl meu mi-a oferit o petrecere superbă, la care au fost invitați mulți prieteni. Cel mai frumos cadou a fost o carte cu o multitudine de ilustrații deosebite, primită de la un văr de-al meu. Revenind la Jamie, ea nu era prea încântată de cadou, însă s-a dus pe alee, l-a încercat și POC!!! a căzut și și-a rupt mâna. Tatăl ei era atât de trist deoarece se simțea vinovat că el i-a dăruit acel băț buclucaș, fapt ce m-a impresionat foarte tare. În cele din urmă Jamie a primit cățelul ei mult dorit. Bineînțeles că, de bucurie a fluturat atât de tare brațele, încât i-a spart nasul tatălui ei. Am râs cu lacrimi. 

Aș vrea să mai adaug că Jamie, personajul meu favorit, era o fană înrăită a trupei FȘOȘUPD (Frustrat și Obosit și Un Pic Dezgustat) și profesoara de muzică a dat clasei un proiect în care să deseneze pe o foaie dată de ea trupa, sau cântărețul preferat. Bineînțeles că Jamie a ales trupa FȘOȘUPD, iar toată clasa a copiat-o. Apoi a decis sa îl aleagă pe Jared Jay Fire și din nou toată clasa a imitat-o. A mai schimbat două trupe și până la urmă a ales prima trupă, fără să știe restul clasei. Ca să vezi, de fapt, că la prezentarea proiectelor toți aveau aceeași trupă și Jamie era singura care și-a ales trupa ei preferată. Concluzia este că toți tind să copieze, fără să își pună mintea la contribuție. E cel mai interesant atunci când ești original și îți pui amprenta în așa fel încât să fii și atractiv și mai ales să nu uiți să fii tu însuți/însăți. Astfel, ce am învățat din această lectură e să nu copiez ce fac alții, ci să îmi pun mintea la contribuție ca să pot da ce e mai bun din mine.

Îmi doresc să fiu un exemplu pozitiv pentru cei din jur, să mă dezvolt prin lectură, iar pe viitor să pot îndruma alți copii să intre în lumea cărților. Vreau să devin profesoară și nu orice fel de profesoară, ci una extraordinară. Pentru a-mi îndeplini visul, presimt că voi mai păși de multe ori pragul bibliotecii. - Daniela Iuliana Ursu, 9 ani, elevă, Siminicea, judeţul Suceava

Spațiul de joacă

De mică am visat să devin prințesă, doctoriță, învățătoare, dansatoare, fotograf, dar astăzi sunt…bibliotecară. Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că voi profesa așa ceva. În viziunea mea bibliotecarul era o persoană monotonă, banală, genul de tocilar mereu cu nasul în cărți. Nu puteam să devin așa ceva. Nici nu eram un bun exemplu de cititoare, îmi plăcea să fiu mereu în mișcare. Am devenit bibliotecară imediat după liceu, mai exact în 2008. Întâmplător sau nu, studiasem filologia. Nu știu nici acum dacă așa mi-a fost menit, însă m-a sunat mama într-o zi să-mi spună să mă pregătesc pentru examen. Inițial nu am fost de acord. „Mama, bibliotecară? Eu vreau să fac cu totul altceva..” i-am răspuns. Bineînțeles că nici eu nu aveam o viziune foarte clară despre ce îmi doream mai exact, iar mama m-a convins, mi-a zis că pe viitor pot renunța, dacă îmi găsesc altceva. M-am angajat cu jumătate de normă, primul meu salariu net fiind 200 și ceva de lei... știu, o sumă de nimic, care nu prea m-a motivat, recunosc. Cu toate astea am lăsat timpul să le rezolve pe toate. Facultatea și masterul le-am făcut cu totul în alte domenii. Între timp am urmat cursurile de bilblioteconomie în Suceava, pentru a fi bibliotecară cu acte în regulă.

În șapte ani am învățat foarte multe, pe lângă faptul că m-am străduit să țin pasul în acest domeniu, am cunoscut oameni extraordinari, am legat prietenii frumoase, în cele din urmă am înțeles că motivația mea nu e legată deloc de partea financiară, ci de partea sufletească și de satisfacția pe care o ai atunci când poți face pe cineva fericit.

Poate că în trecut când spuneai bibliotecă publică, te gândeai la o încăpere îmbâcsită cu cărți, ce se aflau pe rafturi înghesuite, gata de împrumut. Atât. Astăzi biblioteca e percepută cu totul altfel. Nu te mai raportezi doar la cărți, ci mai ai un spațiu și pentru calculatoare, dotate cu tot ce e necesar (internet, camere web, căști, boxe, scaner, imprimantă etc.) pentru ca toată lumea să aibă acces la informație și să socializeze (Yahoo Messenger, Skype, Facebook, Twitter etc.). De asemenea e foarte important să fie spațiul de desfășurare a activităților, mie îmi place să-l mai numesc și spațiul de joacă, sau de recreere, unde să poți face orice, să dansezi, să cânți, să faci abilități practice, să te joci și lista poate continua. Îi provoci pe toți care îți calcă pragul să fie originali, inventivi, creativi și mai ales să nu uite să fie ei înșiși. Tuturor ne plac jocurile, fie că suntem mici sau mari. Nici nu îmi imaginam că prin joacă poți afla atât de multe lucruri despre persoane, fără să depui nici un efort. Partea cea mai frumoasă e că totul decurge natural. E frumos, atractiv și fără plictiseală. Ar trebui pus în practică sistemul ăsta atât în familie, în viața de zi cu zi, cât și la școală și chiar la serviciu. Poate în felul acesta vom uita să fim irascibili, stresați, violenți și morocănoși, în schimbul stării pozitive și zăbetului provocat de acest mod plăcut de a-ți petrece timpul. Poate vom deveni mai înțelegători, mai buni, mai afectivi. Eu sunt o visătoare incurabilă și știu că e imposibil să îi poți mulțumi pe toți și să îi faci fericiți, dar de ce să nu ne străduim măcar?! Biblioteca e un loc în care să poți citi și împrumuta cărți, dar dacă mai devine și un loc în care poți socializa, te poți juca, poți să prinzi încredere în tine prin miile de activități minunate ce pot avea loc doar cu ajutorul tău, nu e așa că vei fi motivat să vii mereu? - Daniela Savu, bibliotecară

Un spațiu SF

Biblioteca Centrală Universitară se deschisese de câteva zile, la sfârşitul lui 2001. Înăuntru era curat, cald şi luminos, ca în habitatul unei mici colonii de astronauţi pe planeta rece şi neprietenoasă a Bucureştilor de noiembrie. Culori pastelate pe materiale de ultimă tehnologie, plante artificiale, cataloage computerizate şi mochetă moale pe care ne deplasam într-un moonwalk tăcut de la un raft la altul, cu senzaţia plăcută că facem parte dintr-o specie care evoluează simţitor.

În perioada aia aveam un curs de gândire utopică. Citeam la BCU despre insule improbabile, societăţi geometrice şi călătorii într-un viitor glorios. Ca să balansez optimismul autorilor de utopii, în pauzele de ficţiune citeam romanul Oraşul Damnat, de Arkadi şi Boris Strugaţki, cu acţiunea plasată într-un viitor sumbru, aproape disperat. Dar tocmai acolo zicea aşa : omul, ameninţat din toate părţile, nu se poate salva decât prin cultură. Care nu e ceva abstract sau vag, cum ne vine să credem câteodată. E o construcţie solidă, complexă. Un templu. Şi la templul culturii lucrăm toţi, în aceeaşi măsură cei care produc cultură şi cei care o consumă. A citi înseamnă a construi. Să nu ne lăsăm păcăliţi de aparenta pasivititate a lecturii, zic fraţii Strugaţki. Când stăm cu burta pe carte, lucrăm mai asiduu ca oricând, şi nu la te miri ce - la modelarea viitorului.

Mă plimbam pe holurile futuriste de la BCU cu senzaţia plăcută că fac parte dintr-o specie la a cărei evoluţie particip şi eu. Citind. - Anca Şerbănuţă, antropolog, funcționar la Ambasada Afganistanului din Bruxelles

Cum să iau o singură carte? 

Nu tuturor ne place să citim, dar, ar trebui ca, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi, să trăiască experienţa de a trece printr-o bibliotecă. Pentru mine, biblioteca nu e pur şi simplu un loc de depozitare a câtorva mii de volume, e un loc viu, cald, familiar, un loc plin de bogăţii sufleteşti.

Ultima experienţă la bibliotecă am avut-o acum câteva zile, când trebuia să împrumut cartea lui Jack London, Colţ Alb. Intrând în încăperea semi-luminată, am văzut (ca pentru prima oară, parcă) rafturi întregi de aur, diamante şi comori, cuprinse între două coperţi ce le ascundeau. Nu oricine era vrednic de a descoperi acele comori, ci doar cei ce cunosc tainele cititului.

„Nu-i corect!”, îmi spuneam eu… „Cum să iau o singură carte, când celelalte comori rămân acolo singure, triste şi cu lacătul înţelepciunii ferecat? Deodată, o voce îmi întrerupe gândurile:

- Ce carte ai dori ? îmi spuse bibliotecara, o doamnă frumoasă, cu ochi prietenoşi şi un zâmbet cald. La început m-am derutat, dar mi-am amintit motivul pentru care am venit:
- Colţ Alb, i-am răspuns.

Bibliotecara mi-o arătă, iar eu, cu un simplu şi subiectiv „Mulţumesc!” , am plecat spre casă, curios să aflu lucruri noi, să-mi hrănesc sufletul cu alte învăţături şi să-mi îmbogăţesc cultura şi comportamentul cu noi experienţe de viaţă.

Fără cărţi nu am avea nici trecut şi nici viitor. - Alexandru Butnaru, elev, 12 ani, Comuna Grămeşti, jud. Suceava

Trei biblioteci 

Bibliotecă - ce cuvânt straniu și ce manifestare nefirească a lui, a cuvântului, în lumea în care trăim. De când nu ați mai fost în vreo bibliotecă? Eu, de vreo zece ani, dar zilele trecute chiar am trecut pe lânga una municipală și m-am întrebat cum ar fi să. Oare fișele de lectură arată la fel? Oare cărțile mai au buzunărașe în care se țin listele cu împrumutați? Oare doamnele bibliotecare sunt tot niște bunici îngăduitoare, dar severe cu cei care nu au grijă de odoruri? Oare mai sunt cărți pe rafturi? Săpând adânc în memorie, am regăsit bibliotecile pe care le-am frecventat în alte vieți, așa cum frecventez în asta barul preferat în serile cu prieteni.

Biblioteca cu perdeluțe. Cred că eram clasa a doua când mi-am făcut fișă de lectură la biblioteca școlii generale. Era sau poate e și-acuma, la parter, cum intrai în școală, pe dreapta, în capătul culoarului. Treceai de cabinetul medical și-apoi imediat urcai patru trepte cu balustradă și ajungeai la ușa albă, cu perdeluțe, a bibliotecii. Nu mi-amintesc alte detalii - nici ce citeam la 8 ani, nici cum arăta camera pe interior, dar știu că niciodată ușa de la bibliotecă nu era încuiată cu cheia.

Biblioteca din vis. La liceu, biblioteca era tot la parter, numai că în corpul secundar al clădirii. Amintirile sunt și mai vagi - să fi fost doar de câteva ori acolo, după vreo carte de poezie greu de găsit pe piață, dar biblioteca asta mi-a apărut deseori în visele despre liceu. În vis e o cameră enormă plină până în tavan de cărți, la care nu ajung niciodată penturu că sunt oprită în anticameră - stau la coadă, iar până îmi vine rândul se face dimineață.

Biblioteca din cartier. Bibliotecara era mama colegului meu, Dragoș. Lui Dragoș nu îi plăceau cărțile, dar mie da. Mergeam deseori după ore la bibliotecă - e-un parter de bloc pe Radu Beller, lunguieț, cu două rânduri de rafturi. Lumina era mereu puțină, mergeam des mai ales toamna-iarna, și-aveam voie să mă uit prin cărți, să le caut eu pe cele care îmi trebuiau. Mi-amintesc colecții infinite din bpt-uri roase de timp și de lumină, câteva albume de artă pe partea din stânga, inegale, care stricau cumva ordinea mută a sălii, pe doamna bibliotecară – subțire și mereu zâmbitoare, pe Dragoș mâncând un sandviș lângă soba de teracotă, pe mine, pierdută printre rafturile cu cărți și o liniște care acoperea orașul tot și lungea minutele petrecute acolo în ore și ani.

Am uitat detaliile, am uitat cărțile împrumutate, dar de câte ori mă gândesc la o bibliotecă, sau o visez, mă copleșește un sentiment de acasă - cel mai probabil datorită cărților. Știu că e posibilă o lume fără biblioteci publice, dar ar fi una tristă, cu amintiri mai puține.  - Cătălina Miciu 

***
EduCaB a început o campanie de strângere de resurse pentru 626 de biblioteci locale din nouă judeţe din România. Campania se derulează până pe 21 decembrie și e nevoie de donații de cărți de beletristică românească, internațională, cărți de critică literară, dicţionare, culegeri şi manuale, cărţi de specialitate (agricultură, legislaţie rutieră, sănătate, culinare, nutriţie şi activitate fizică, casă şi grădină), enciclopedii, cărţi de religie, filosofie, istorie, sociologie, educaţie civică, dezvoltare personală, cărţi pentru copii, ghiduri de călătorie, reviste, almanahuri, albume de artă, biografii, memorialistică. Dacă vreți să donați, cărţile, materialele educaţionale şi celelalte resurse se colectează la sediul Bibliotecii Naţionale a României, în toate librăriile Cărtureşti, sediul Marketer Club (Strada General Constantin Budișteanu 12-14, ap. 7, parter, București) şi sediile bibliotecilor judeţene din cele nouă judeţe beneficiare.