Profesor, metalist, artist undercover

Ne-am întâlnit prima dată într-un tren și ca să treacă timpul, mi-a povestit despre cum e facultatea în Anglia. Când eram mică îmi plăcea să primesc cutiuțe în care se aflau alte cutiuțe, îmi plăcea să îmi construiesc universul pe sistemul păpușii rusești (matrioșka). Când l-am cunoscut pe Radu, mi-am adus aminte de sentimentul acesta din copilărie. Ziua predă engleză, noaptea ascultă Nine Inch Nails și Tool, în timp ce își lasă subconștientul să se aștearnă pe foaie, iar pe sub cămașa albastră de prof stă mereu un tricou de metalist. 

Cum reușești să îți împarți viața de profesor de engleză cu cea de artist boem?

Serviciul e serviciu si „viața de artist” e „viață de artist”, deși nu mă consider încă artist. Când sunt la muncă parcă devin altcineva. Aparent mă port diferit într-un fel automat, fără să îmi dau seama. Cred că lucrul acesta m-a salvat. Pentru că în momentul în care plec de la serviciu, las totul acolo, mă detașez complet și uit tot ce s-a întâmplat. Nu simt nimic legat de acel loc, de ce s-a întâmplat de-a lungul zilei, dacă au fost probleme sau situații dificile. Totul rămâne acolo. Asta mă ajută în momentul în care încep sa lucrez la ceva personal. Revin la cine sunt eu de obicei și dau drumul la toată energia pe care am salvat-o și am păstrat-o neatinsă în mine cât eram „profesor”, cât eram altcineva. Cred că dacă nu era delimitarea asta clară între eul de la școală și eul de acasă, nu mai puteam să creez. Numai in pauze mă uit pe telefon la pozele pe care le-am făcut la desenul la care lucrez în momentul respectiv și mă gândesc cum să continui. Dar în afară de asta, totul e clar delimitat. Și îmi place acest lucru.

Un lucru iau de la școală cu mine acasă, totuși. Faptul că sunt deja în mișcare, sunt deja antrenat. Mi-e mai ușor să am energie daca sunt mereu ocupat. Serviciul mă ține departe de starea de latență și lene iar desenatul e apogeul, cum ar veni, când se adună adrenalina și voința de a crea e cu atât mai mare. De asta am ajuns să pot dormi mai puțin fără să simt efectele oboselii. Nu pot să îmi fac treaba la școală cum trebuie și să mă țin de lucrurile mai artsy decât dacă mai reduc orele de somn. So far, so good.

Cum a fost facultatea de arte din afară și cât de mult te-au ajutat cursurile la desenat?

Nu știu cum e la facultate în România, deci nu aș putea să fac o comparație între abordarea din țara noastră și cea din Anglia. Am avut noroc foarte mare de profesori care erau suficient de experimentați în domeniul pe care îl predau încât să mă ghideze în direcția bună dar și suficient de deschiși cât să mă lase să explorez singur și să găsesc o cale foarte personală. Practic, la cursuri ne spuneau despre un anumit aspect al design-ului sau ilustrației, apoi ne trimiteau la bibliotecă să facem research singuri. E ca și cum ne-ar fi spus, în loc de follow the yellow brick road, here’s the beginning of the yellow brick road și noi mergem singur în direcția care ni se pare nouă că e cea mai potrivită. Niciodată nu ne spuneau să facem într-un fel sau altul. Doar ne ofereau sugestii și ne puneau să ne gândim din nou la anumite aspect, să vedem problema din toate unghiurile posibile, sau ne trimiteau într-o direcție puțin mai specifică. Dar în rest ne lăsau pe noi să găsim cea mai bună abordare pentru proiecte. Nu m-am simțit niciodată constrâns. Ei erau conștienți de faptul că noi toți veneam acolo cu anumite idei și concepte fosilizate, pe care le-am tot aplicat indiferent care era proiectul la care lucram si de aceea ne făceau să fim conștienți de propria cutiuță ca să putem ieși din ea. Mereu am fost cel care lua deciziile, cel care venea la profesori cu o idee nouă și după o discuție cu ei plecam cu 20 de idei proaspete, toate venite din răspunsurile pe care eu le dădeam întrebărilor lor, toate care meritau să fie cercetate si aplicate. Foarte socratic, din punctul acesta de vedere. De la ei am învățat să gândesc singur. Mi-am dezvoltat atitudinea aceasta de a căuta cât mai multe soluții posibile și cât mai inventive. Niciodată nu era destul dacă alegeam o cale și spuneam că aceea e cea bună. Nefiind vorba de arte, pentru că eram la cursul de ilustrație și design, acolo conta foarte mult să știi de ce faci un lucru într-un anumit fel. Nu făceam lucrurile într-un anumit fel doar pentru că așa arătau fain. Mă puneau să gândesc, să analizez și să înțeleg. Cu cât aflam mai multe, cu atât erau și conversațiile de feedback mai interesante si cu atât mai departe mă duceam când căutam răspunsul la un proiect. Îmbinau foarte frumos teoria și practica. Era extrem de fluid totul, de la punctul 0 până la rezultatul final, totul se ramifica și ajungea la un trunchi principal, solid, clar. Era foarte personal, ne încurajau să fim cât mai originali, și nu de puține ori, mai ales la început, mi se întâmpla să mi se spună că o anumită idee care mie mi se părea cu totul nouă a mai fost făcută de 100 de ori până atunci. Mă întorceam, făceam cercetare, mă uitam peste ce exista și când uneam punctele vedeam unde e un gol pe care mă duceam sa îl exploatez și să mi-l însușesc.

O lungă perioadă de timp arta ta a fost neexpusă, sub nicio formă, nici măcar virtual. De ce ai ținut totul atât de ascuns?

O lungă perioadă arătam doar prietenilor apropiați ceea ce făceam. Nici eu nu știu sigur de ce făceam asta. Nu aveam încredere în mine, probabil. Era un fel de constipație emoțională, un blocaj. Am avut cont pe deviantart, blog pe tumblr, dar puteam acolo lucrările mele pentru că nu mă știa nimeni și totul era foarte obscur. Acum am altă atitudine față de lucrul acesta. Când vreau sa arăt oamenilor pe care îi știu ceva ce am făcut, postez pe facebook și las acolo. Nu aștept like-uri, comment-uri sau laude. Dacă cuiva i-a plăcut ce am făcut, îmi pare bine, dar nu de asta desenez sau pictez. O fac pentru că așa simt. E ceva în mine ce vreau să scot, că altfel rămâne acolo și moare sufocat. Acum tot din același motiv fac ceea ce fac, dar am scăpat de atitudinea aceea că numai eu trebuie sa știu și să vad. Daca alți oameni apreciază lucrările mele, de ce să nu las acest lucru să se întâmple? Oricum, nu se schimbă nimic din motivația mea. Partea aceasta cu expunerea la public e un apendice. Desigur, idealul ar fi să pot trăi din munca asta, ceea ce înseamnă că trebuie sa mă expun cât mai mult. Dar asta e promovare de sine care e complet separată de momentul creației. Până acum le-am privit ca pe două lucruri care pentru mine nu puteau exista simultan. Acum nu văd de ce una ar afecta-o pe cealaltă. Fac totul pentru mine, de dragul de a crea, însă acum nu am motiv să nu arăt unui public lucrările mele.

Știu că ai o serie de autori de care te simți foarte atașat. Cât de mult te inspiră în ceea ce faci?

Ceea ce citesc mă influențează foarte mult, nu în modul în care iau totul de-a gata și încerc să reproduc într-o imagine. De exemplu, îmi plac foarte mult Joseph Campbell si Mircea Eliade (proza fantastică și lucrările lui despre religie, mituri, sacru) și T.S. Eliot. Cum Hemingway își dorea să poată scrie cum pictează Cézanne, așa mi-aș dori și eu să pot desena și picta cum scrie Eliot.

Ce te determină să keep it classy la creionșsi cărbune și să nu treci pe digital?

Am avut tabletă grafică și am făcut câteva lucruri cu ea. Mi-a plăcut mult, mai ales că îmi dădea ocazia să mă joc și să folosesc culori, ceea ce înainte nu făceam aproape deloc. Dar altfel mă simt când e hârtia sub mână și țin creionul. Alta e senzația când simt cum se zgârie creionul de o suprafață, altfel când e posibilitatea să fac o greșeală in care găsesc ceva bun și o transform și o integrez în lucrare. E totul mult mai natural, e mult mai firesc atunci când folosesc materialele clasice. Cu tableta nu mă pot murdări, nu e atât haos. În photoshop ștergi ușor greșelile, lucrezi pe layers. E prea structurat pentru mine, prea formal, prea puțin personal. Nu vreau să diminuez munca artiștilor digitali, în niciun caz. Este o formă de artă pe care o respect și o admir foarte mult. E doar o chestiune de preferințe personale. Eu nu simt ceva deosebit când stau cu ochii în laptop și țin o bucată de plastic în mână și urmăresc un mouse pointer cum lasă o dâră de culoare care de fapt nici măcar nu e acolo fizic. Vreau să se manifeste totul în fața mea, în momentul în care fac mișcarea pe hârtie sau pânza. Îmi place să mă murdăresc, îmi place să îmi pregătesc spațiil, să se umple de resturi de radieră, să las jos un creion și să apuc altul, să simt cum textura hârtiei influențează umbra, cum vârful creionului se tocește și lasă alta urmă. Când sunt înconjurat de harții și creioane sunt în elementul meu. Prefer sa fie mai haotic, am mai multă libertate, totul e închegat, fără layers, fără radiera care șterge totul. Cu tableta nu era amuzant să fac greșeli. Când e cu materiale clasice, o greșeală vine mult mai ușor și tot mai ușor se transformă în ceva frumos. 

Oferă un îndemn pentru cei care se tem ca nu vor fi niciodată văzuți pentru arta lor.

Frica e bună. Nu scăpați de ea. Altfel e totul banal. Daca nu e puțină frică folosită într-un mod constructiv, dacă nu e frica aceea care să vă motiveze, să facă totul mai interesant și mai intens, nu are niciun rost. Faceți, faceți și faceți. Atât contează. Și Francis Bacon a avut probleme la început când toți îi respingeau tablourile. Le distrugea (voi să nu faceți asta) dar o lua din nou de la capăt. Și a ajuns Francis Bacon cum îl știm astăzi. Mai bine zis, pe care ÎL ȘTIM astăzi.

Cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la copii.

Copiii au ceva foarte fain care se pierde cu vremea la mulți oameni, din păcate. Sau mai bine zis, ei NU au ceva. Nu au cutiuța. Ni se zice atât de mult să think outside the box. Copiii nu au the box. Pentru ei nu există limite pe care sa le conștientizeze și să găsească metode să le depășească. Tocmai de aceea au o putere de creație foarte mare. Uneori când mă așez să lucrez, dau de tot felul de piedici, mă uit, schimb, mă gândesc, nu e bine așa, nu e bine nici așa, de ce nu iese cum am vrut, de ce arată așa. Copiii nu au probleme din astea. Ei doar fac și e totul foarte natural. Rogi un copil să îți deseneze ceva și iți desenează fără niciun fel de grijă că nu face cum trebuie, că nu e bine, că nu e cum ar „trebui” să fie. De la ei am învățat să mă întorc la atitudinea asta, la lipsa asta de frică, am învățat să îmi distrug cutiuța. Când desenez, încerc sa fie totul cât mai stream of consciousness, mișcarea să fie cât mai automată și să îmi golesc mintea. Cumva aplic tehnica suprarealistă, las mișcarea să fie aleatorie, să nu mai țină de rațional, de gândirea logică și sistematică. Să nu țină de gândire deloc. Când reușesc să fac desene care apar direct din subconștient, mă simt cel mai împlinit. Copiii au acest lucru. Când le dai niște creioane si hârtie, îi vezi cum desenează ore in șir fără să se gândească la ceea ce fac. De multe ori, chiar dacă se apucă să deseneze cu gândul de a face un soare, o casă și un copăcel, după primele minute încep să devieze cu totul de la ideea inițială. Uită de tot, nu mai sunt acolo din punct de vedere rațional. Asta încerc și eu să fac. Chiar daca am o idee în minte de la care pornesc, e doar pragul de care trebuie să trec ca să mă apuc de desenat. După aceea uit ideea, uit ce voiam să fac, uit că sunt eu, că sunt într-o cameră și că e ora 1 noaptea.

Cel mai mișto lucru legat de desenat?

Atunci ies la suprafață lucruri care de altfel sunt sufocate de rutina vieții normale, de serviciu, de treburile casei. Nu mai sunt nori în cap. Și nici cer. E doar un haos total din care iese creația. Haosul acela inițial din care provin toate, care e „ordonat” de zeul creator. Ordonat e mult spus. Mai bine zis, i se dă o formă, una care să i se potrivească. Cât e de greu să creezi ceva atunci când încerci sa o faci la modul conștient. Nu iese nimic. Abia când începi să te pierzi și să nu mai gândești linear începe distracția. Desenatul, orice formă de artă, de fapt, poate să te scoată din starea aceea raționala. Când totul curge prin tine și nu mai ești acolo, atunci ești viu, atunci ești cu adevărat prezent, cum ești de fapt si cu tot ce ai în subconștient, fără lucrurile de suprafața și gândurile care nu fac decât sa constipe orice forma de manifestare. Prin desen te eliberezi în haosul originar. Îl aduci pe o suprafața, îl desenezi fără să iți dai seama ce faci. Desenul parcă e imitatio dei, recreezi gestul zeilor creatori. Ieși din timpul profan și intri in timpul sacru. Devii atemporal. În momentul acela te simți cum se simt zeii. How amazing is that? Poate de aceea a și țipat Picasso „Sunt un zeu!” când era în atelierul lui.

Ce planuri ai pe termen lung?

Să fug înapoi în Anglia și acolo să stau toata ziua cu pensula și creionul în mână. Vreau să intru în cercurile de artiști, să învăț, să văd cât mai multePe termen lung, idealul meu e sa îmi câștig existența din ce creez. Și să trăiesc în Anglia. Nu o sa mă simt la locul meu până nu ajung în acel punct în care stau pe margine și sunt mereu absent, adică sunt mereu in starea în care creez, în care lucrez la ceva. Vreau să pot ajunge în acel punct în care extazul să fie permanent, să nu existe întreruperi care țin de trivial. Să nu fie nici un fel de frână. Asta pot face doar dacă mă pot pierde cu totul în momentul în care las dâre pe o suprafață albă, moment care să se întindă la nesfârșit. M-am săturat de lumesc. De tipic. Deja sufocă. Pe termen lung, aștept să se acumuleze din ce în ce mai mult, după care vor urma acele 5 secunde de nebunie care sunt îndeajuns să te împingă peste limita cea mai mare, va fi destul să te facă să te arunci singur în apă și să dai din mâini ca un disperat nu pentru că îți este frică să te îneci. Ci pentru că ajungi să te confunzi cu valurile, ajungi să mergi în ritmul lor și ele în ritmul tău.

***
Radu nu prea își expune lucrările pe net, însă puteți găsi câteva din desenele lui pe Instagram.