Profil de artist: Simona Deaconescu

Anul trecut pe vremea asta, cu soarele apunând peste Statuia Libertății, Simona Deaconescu alături de Tangaj Dance, compania înființată de ea și de Anamaria Antoci, a dansat în cadrul Downtown Dance Festival, unde a recreat spectacolul Camera 0001 | Fabrica de Vise. Invitată de Battery Dance Company să participe la festival, iar apoi să colaboreze timp de zece zile cu proprii dansatori, Simona a profitat de ocazie să pună în aplicare ideile sale pentru un nou proiect. Trei săptămâni mai încolo, cu Mira Cook și Clement Mensah (Battery Dance) alăturându-se temporar companiei Simonei, coregrafa a lansat spectacolul Camera 0002 | Birdville, al doilea dosar coregrafic din cadrul unei serii exploratorii.

Pentru Simona, dansul este știință și experiment. „Omul contemporan trăiește acidulat. Dacă îți acorzi puțin timp atunci când mergi pe stradă, poți fi martorul unui spectacol complex. Oamenii reacționează foarte interesant la stimuli și senzații și consider că nu mai are sens în toată această vibrație să oprești pe cineva din drumul său ca să-i spui povești.”

Născută în 1987 în Slatina și mutată la București odată cu începerea facultății, Simona Deaconescu și-a început de fapt cariera artistică ca student la regie de film, la Universitatea Media. De abia după ce a petrecut un an prin capitală, hoinărind pe la spectacolele din stagiunea Centrului Național al Dansului și trăgând cu ochiul la licențele absolvenților de coregrafie, s-a hotărât să cunoască mai bine lumea dansului. Având un background în mișcare și un ochi vizual format datorită interesului său pentru regie de film, Simona a intrat cu ușurință la UNATC, deveniind studentă la două facultăți. „Mi-am dat licența în același an și a fost crunt. Dar inconștient alegerea era deja făcută.”

A ales să continue cu un master în coregrafie, însă regia de film a influențat-o foarte mult în toate spectacolele sale. De la idei la producție, Simona gândește filmic. „Nu sunt control freak atunci când vine vorba de felul în care cineva percepe o lucrare făcută de mine. Nu vreau să impun spectatorului unde să privească, când să privească, ce să înțeleagă, dar îmi place să-i dau profunzime spațiului - să nu existe niciodată nimic plat, să existe o paletă largă de posibilități de percepție. Creez spectacole de mișcare așa că-mi place să am o structură mobilă, dinamică.”

De vreo doi ani traseul coregrafic al Simonei e cert. Proiectele făcute de amorul artei au luat locul unor spectacole finanțate prin diverse fonduri culturale. Alături de Anamaria Antoci, producătorul lucrărilor sale, și o echipă de dansatori, Simona a creat trei spectacole și un film de dans, urmând să înceapă producția altuia în viitorul apropiat.

Camera 0001 | Fabrica de Vise: Episodul-pilot dintr-o serie documentară

„Mă pasionează cercetările; sunt abonată la tot felul de site-uri, reviste, care publică articole de la fizică la istorie la inteligență artificială. Sunt un fel de burete. Îmi place să acumulez lucruri și informații noi, tehnice, pragmatice, să înțeleg cum și de ce evoluează lumea.” Astfel a luat naștere dosarul coregrafic experimental al Simonei. „Pentru că mă simt foarte tânără ca și creator, mi-am dat un task eu mie: să mă concentrez o perioadă pe legăturile intime dintre artă și știință și să-mi structurez spectacolele ca un program-serial, care în fiecare an să cerceteze un fenomen actual. Să transform informația și întrebările la care caut răspuns într-un act performativ. E ca și cum aș face publicul părtaș la ceea ce mă frământă pe mine, ceva ce nu am puterea să înțeleg. Parcă aș vrea să-i întreb și pe cei din public ce cred, ce văd, ce simt în legătură cu propunerea. Simt nevoia de dialog.”

Fabrica de Vise, dansat în mod normal în spațiul-laborator gândit de Simona, cu proiecții vizuale care alternează între imagini organice și mecanice, apare astfel ca un experiment în motrică și fizicație. „Pentru mine coregrafia, dintre toate domeniile artei, are un traseu îndreptat către studiu. Vezi toate cercetările legate de corp și de fenomenele motrice ale corpului. Are atât de multe valențe încât nu mi se pare că dansul mai trebuie să spună povești sau să nareze întâmplări. E o artă care poate crea o realitate paralelă la o simplă mișcare a brațului. Nu văd rostul siropului sau al dramei atunci când este artificial-creată prin rețete dramaturgice.”

Simona consideră că atât nivelul intelectual și cultural al spectatorului contemporan, cât și scopul actual al dansului îi permit această abordare coregrafică experimentală. „Când vorbim despre corp ne legăm de știință, de biologie, de motrică, de legile fizicii, de psihologie. De ce să spui prin dans ceea ce poți spune foarte bine prin literatură? Care mai este contribuția artei coregrafice în momentul în care un spectacol poate fi povestit? Mai bine te duci și citești o carte, mult mai bogată din această perspectivă. Sau de ce aș face prin arta dansului ceea ce pot face prin arta filmului?” Aici apare nevoia coregrafei de a experimenta. 

Silent Places: Poezie în mișcare

Către sfârșitul lui 2013, Simona a lansat filmul Silent Places, care a fost prezentat la cele mai mari festivaluri de profil din lume, printre care și San Francisco Dance Film Festival 2014. Folosind o parte din coregrafia creată deja pentru Fabrica de Vise, experimentul motric a fost plasat într-un complet alt context în film. Luat din spațiul de laborator al scenei și plasat într-un cadru pustiu, arid într-o zi caniculară, Silent Places s-a transformat dintr-un material coregrafic creat ca studiu al conexiunilor de mișcare într-un film poetic, liric. Cel puțin așa l-a primit publicul.

„Eram toți juliți, cu sânge pe picioare” povestește Simona. „Dar tocmai pentru că a fost așa dificil, a declanșat un val de emoții. Însă sentimentele au reieșit din însuși contextul în care a fost pus.” Simona și Oleg Mutu, directorul de imagine al filmului, au propus un concept strict, dificil: au ales să lucreze cu fraze lungi de mișcare filmate integral sub forma unei secvențe cadru. În contextul caniculei și al spațiului arid cu pământ bătătorit și aspru, munca dansatorilor a devenit cu atât mai grea. Deoarece cuvântul cut se auzea foarte rar pe platou, multiple duble au fost necesare.

„Am vrut ca aparatul de filmat să fie un alt dansator” povestește Simona. „Să participe la acțiune, să surprindă respirația dansatorilor, bătăile inimilor lor, murdăria și sudoarea. De foarte multe ori un film de dans poate semăna cu un videoclip pentru că ai tendința să tai. Din dorința de a fi dinamic, se montează foarte alert. În cazul nostru, camera nu ilustrează, ci completează, iar montajul păstrează direcția filmării.”

Dispatched: Dans și interactivitate

În 2014, primind o rezidență la WASP (Working Art Space and Production), Simona a început lucrul la un material de mișcare brut, în care a vrut să sondeze posibilitățile video și audio din cadrul unui spectacol de dans. La Romanian Dance Showcase, unde a prezentat Fabrica de Vise, a cunoscut-o pe Dilmana Yordanova, fondatoarea KOTKI Visuals, un studio creativ care implementează tehnologii multimedia pentru a crea spectacole vizuale interactive. Au colaborat împreună la Border Body, un laborator performativ, apoi au vrut să vadă cât de departe se poate ajunge folosind tehnologiile respective în cadrul unei coregrafii complexe. Recepția pe care a primit-o Dispatched a fost destul de severă tocmai pentru că a fost un spectacol work in progress, care urmărea mai multe direcții posibile. Însă el și-a împlinit scopul funcțional, de a vedea cât de mult pot fi folosite tehnologiile multimedia într-un astfel de proiect.

„Am o reticență vis-a-vis de spectacolul ca produs finit. Cu toate că sunt genul de om care înțelege foarte bine ce înseamnă deadline, raport, decont și toate aceste lucruri. Chiar nu sunt genul de artist care trăiește cu capul în nori. Sunt destul de pragmatică. Ei, atunci când vine vorba de acțiunea culturală în sine, nu sunt de acord cu ideea că am livrat un produs finit. Spectacolul poate să arate ca un produs finit atunci când vine deadline-ul, dar pentru mine e de abia începutul. De abia din acel moment simt că îi înțeleg cu adevărat direcția, că pot să îl dezvolt mai departe.”

Camera 0002 | Birdville: Seria documentară prinde formă

Odată ce Dispatched și-a împlinit scopul de formulare a întrebărilor de cercetare, Simona a putut să-și facă ordine în idei și să înceapă să gândească următorul episod din seria sa de lucrări interdisciplinare. Într-un fel, Birdville, care a avut premiera pe 7 octombrie 2014, a pornit atât de mult de la coregrafă, cât și de la dansatori.

Mergând în vara anului trecut la ImPulsTanz, festivalul internațional de dans din Viena, cu ocazia unei burse DanceWeb, Simona a participat, alături de vreo 60 de alți coregrafi, la o serie de spectacole și ateliere. A plecat apoi la Downtown Dance Festival în New York, unde a dansat afară, la apus, în fața Statuii Libertății, plasând din nou materialul de mișcare al Fabricii de Vise într-un complet alt context. Zece zile de ateliere cu dansatorii Battery Dance Company au condus apoi la o colaborare de trei săptămâni la București.

Birdville a luat naștere din dosarul exploratoriu al Simonei, combinat cu input-ul dansatorilor săi și participarea KOTKI Visuals. Colaborarea a condus la dezvoltarea unui software propriu, programat special pentru spectacolul Simonei de către Cristian Iordache, membru KOTKI Visuals. Pentru crearea vizualurilor, Dilmanei Yordanova i s-a alăturat și Mihaela Kavdanska. Utilizând senzori de mișcare și o instalație sensibilă la sunet, animațiile create de KOTKI Visuals generează de fiecare dată alte imagini ca răspuns la mișcările și sunetele dansatorilor. Pe de altă parte, sunetul se transformă în informație matematică ce creează o coregrafie distinctă pentru un sistem de becuri instalat pe scenă.

Surpriza cea mai mare a venit poate pe fond muzical, Birdville având un soundtrack live unic de fiecare dată. Denis Bolborea, unul din dansatorii Tangaj, a surprins-o pe Simona implementând elemente de beatboxing în producție. Odată ce li s-a alăturat și Mira Cook, dansatoare la Battery Dance Company, compozitoare și cântăreață, traseul Birdville a devenit clar. Folosind o stație de live looping și cunoștințele muzicale ale acestor doi dansatori, Camera 0002 s-a transformat astfel într-un experiment performativ multimedia, în care nu doar dansul, dar și proiecțiile și muzica sunt diferite de fiecare dată, întărind ideea Simonei că nu există de fapt produs finit.

„După spectacolul acesta simt că am găsit o direcție cu care să merg mai departe. Fabrica de Vise și-a îndeplinit rolul de episod-pilot lansat ca să văd dacă seria este posibilă; să înțeleg ce simt eu și cum răspunde publicul. Să-mi dau seama dacă pot să pun pe scenă frânturi de gânduri. Și mi-am dat seama că acesta este input-ul coregrafiei: să pot articula pe scenă ceea ce nu pot articula prin cuvinte. E foarte greu să încerci să exprimi noțiuni abstracte, dar prin acțiunile care se creează pe scenă, prin planurile care se suprapun reușesc să comunic niște idei pe care nu aveam cum altfel să le formulez.”

Tangaj Dance: De la un nume la un colectiv

Undeva între spectacole a luat naștere și compania de dans. Tangaj se referă la mișcarea oscilatorie de înclinare a unei nave sau a unei aeronave: o balansare. Compania a fost creată pentru a putea înscrie filmul Silent Places la festivaluri, însă conceptul nu a fost deloc accidental. „Tangaj este o mișcare de balans, iar mie-mi place foarte mult vibrația străzii și balansul în dans. Stilurile de dans cu care omul se poate conecta au un bounce, un beat, la fel ca bătăile inimii, iar pe mine mă obsedează acest ritm. În tot ce fac am un fel de măsură, care dictează dinamica întregului spectacol.”

Simona nu se consideră la fruntea companiei, ci mai degrabă fondatorul unui colectiv. „Ar fi prostesc să refuzi direcțiile creative ale artiștilor cu care lucrez; să spun nu, asta-i viziunea mea! Nu pot să fiu un brainiac, nu am cum. Nu am un super-creier ca să le pot face pe toate. Și e interesant cum se transformă acest Tangaj dintr-un nume pus pe foaie în acest colectiv în care deja nu mai e necesară autoritatea creatoare. Nici nu cred că poate să existe o echipă fără un lider pentru că totul trebuie să fie structurat, să meargă conform planului. Lucrurile nu se pot duce în toate direcțiile că poate ajunge derutant. Dar îmi place postura duală în care mă regăsesc acum. Câteodată mă simt ca un ghid într-o excursie pe care nici eu nu o cunosc foarte bine.”

..și îi ghidează către acea vibrație a străzii. Coregrafa ar vrea ca oamenii să se simtă confortabil în realitățile pe care le creează, să proiecteze lumea reală într-un fel, „fără culise, cu tehnicul la vedere, să ne schimbăm la vedere, să greșim la vedere”.

Epilog

„Mi-a plăcut comentariul unui spectator după Birdville - și anume că n-a plecat cu un sentiment de angoasă, ci că i-a creat o mare bucurie. Nu mai simt nevoia de dramă. E atâta dramă, o vezi și automat te încarci negativ zilnic. De ce s-o mai pun și pe scenă? Așa că încep să cred că scena ar putea să se curețe ea pe ea de dramă, de resurse cheltuite aiurea, de structuri compoziționale impresionante.”Când vine vorba de „inspirație”, Simona este la fel de tranșantă: „Artistul în pană de inspirație este un mit. De ce să cauți inspirația? Dacă nu te arde ceva, mi se pare normal să faci economie de resurse și să te concentrezi pe a trăi frumos. Nu cred că inspirația vine așteptând-o și nici nu cred că trebuie să o cauți.”

***
Pe 24, 25 și 27 septembrie, în cadrul eXplore Dance Festival, Tangaj Dance va prezenta la WASP spectacolul-instalație AFTERTASTE, o parte din proiectul cultural Camera 0003 | Linii de fugă. Într-o supra-realitate controlată de reguli aleatorii, dansatorii se depersonalizează și lasă loc unei memorii colective în care informația e reciclată și transformată la infinit.