Psihoterapie flamboaiantă cu monştri

Cine sunt Les monstreuses saveurs du palais?

Les monstreuses saveurs du palais reprezintă o comunitate interioară și exterioară. Se bazează pe interconectivitatea dintre sus și jos, dintre oameni și monștri interiori.

Cred că la întrebarea „Cine?” poate răspunde următorul concept: sunt oamenii care se caută, care se lasă căutați. Chiar dacă fiecare are calea proprie și adevărul e probabil mai mult personal decât general, această cale se confundă, în colectiv, cu scopul; interiorul e exterior - atunci nu mai ramâne decât manifestarea acestor entități, fie ele materiale sau nu.

Mi-e destul de greu sa traduc în ridicolul vorbirii ce văd și ce am în cap când vine vorba de versatilitatea acestor entități de la care am surpriza să nu fie doar oameni. Cred că doar sunt.

Cât a durat să iasă monștrii la iveală din cei fotografiați?

Bună întrebare. Cred că am, de mai mult timp, problema asta legată de cantitate. Eu nu prea cred în timp – cel puțin nu ca vector sau ca linie. Cu riscul de a suna prea visătoare și cu extraordinar de mult respect pentru oamenii care nu au timp sau pentru cei care au prea mult timp, eu nu cred în timp. Dacă stau bine să mă gândesc și localizarea își are incoerența ei câteodată.

Pe scurt: Nu durează, nu a durat niciodată, nimic nu durează. Monștrii ies cu mult „timp” înainte de intâlnirea dintre mine și carnea crudă în sine. Sunt doar niște pachete pre-procesate.

Cred că monștrii ăștia gravitează în jurul nostru. Câteodată vin chiar în întâmpinarea unor situații. Așa că, dacă ar fi să dureze, aș zice că durează mai mult sau mai puțin cinci minunte.

În descrierea proiectului scrie „terapie flamboaiantă”. Oh, te rog, spune-mi mai multe. Cum adică?

Proiectul ăsta își dictează într-un fel aparte modul în care vrea să acționeze, prin mine. Eul meu e un simplu instrument predispus la uzură, care nu se încarcă singur, ci vrea ajutorul surselor universale. Sursele astea, fie ele înalte sau nu, au dictat o terapie prin artă. Anume o expunere suficient de puternică la un stimul.

Flamboaiant cred că înseamnă că orice lucru trebuie decorat suficient de mult, hai să zicem poate chiar excentric, în cazul de față, cu o forță caldă, sub formă de foc, ca să poată fi dat jos.

Sincer, am început să folosesc cuvântul ăsta când încă nu cred că știam ce înseamnă, sau aveam o impresie greșită despre el, îmi place atât de mult cum sună, mi se pare că simt gust de ciocolată neagră cu mentă, piper și sare când îl rostesc și, daca l-aș repeta de multe ori, nu cred că aș mai putea să mai mănânc altceva.

Ai pornit proiectul cu ideea de a fi terapie sau ți-ai dat seama pe parcurs că asta e?

Ca orice descoperitor, nu descopăr de la început, că altfel n-aș mai descoperi. Glumesc. Sau nu. Nu cred, totuși, nu am avut de la început ideea asta în cap, de a face terapie cu oamenii. Și când mi-am dat seama că fac ceva am luat-o pe ocolite până să-mi dau seama ca e terapie. În fine, în continuare nu e chiar terapie, îmi place să-i spun expunere la stimul.

Ai avut și un eveniment (n.r la Carol 53). Expoziție, camera neagră și party. Care a fost reacția oamenilor după ce-au trecut prin cameră?

Camera neagră a pornit inocent, mai mult ca bonus a evenimentului. Nu credeam că o sa fie un punct atât de important. Ca s-o iau de la început, am gândit evenimentul în 3 părți.

Prima parte revelează monștri cu care am lucrat deja, pe care îi pun într-un context suprarealist, le fac descrieri și îi pun pe pereți în dimensiuni de 50x70, în medie. Astfel, participanții își setează un fundal în minte cu ceea ce pot absorbi din punct de vedere vizualo-conceptual. După, ies pe ușa din spate unde coboară la subsol. Văzul se taie, pentru că în camera asta nu se mai vede nimic. În schimb, se aude o muzică de mai departe și niste entități absolut fabuloase vin să atingă și să pipăie fiecare om care trece prin camera obscură.

La primul eveniment, reacțiile au fost minunate. Înclusiv mama mea absolut genială, pe care o iubesc la nebunie, a spus căs-a simțit foarte tânără după ce a fost pipăită de una dintre entități (Oana Maria, Poetrip). Veneau oameni la mine să mă întrebe dacă pot să mai treacă prin camera întunecată. Sau dacă pot sta acolo mai mult – și dacă stau, o sa fie pipăiți încontinuu?

Am primit un feedback bun și de la aceste entități minunate. Ei erau, de fapt, oameni, toți dragi mie, îmbrăcați în zentaiuri colorate, care au stat în camera aia și i-au dat un iz superb de orgie. Le mulțumesc monstruos cu această ocazie.

După care participanții intră în ultima cameră, unde e petrecerea. Sărbătoresc că au ajuns până acolo, glumesc. A fost la fix petrecerea asta și DJ-ul, Zabriskie. Melodia cu feed the horse yamm yamm se joacă și acum cu creierul meu și nu pot spune că sunt o iubitoare prea mare de cai.

În descrierea evenimentului, ai scris că sunt 26 de întâlniri cu monștri. Rămâi la același concept sau se vor desfășura în altă formă?

La bază, conceptul va rămâne același, dar va fi din ce în ce mai complex. Un fel de Tânăr și Neliniștit. Evoluăm, d-asta suntem aici, să învățăm să ne transformăm. Cred că, în continuare, conceptul își va dicta reflexul de terapie și de a face oamenii să simtă ceva. Sau măcar să-și pună o întrebare despre ce se întamplă cu ei sau în jurul lor. Un mod coerent de a exprima ce se va întâmpla la urmatoarele întâlniri cu monștri este creșterea în intensitate. Cât poți să stai și să asiști/participi la ceva până să-ți bubuie cutia craniană și să te transformi în altceva?

Ai vreo dată pentru următorul eveniment?

În capul meu, am o perioadă pentru urmatorul eveniment pe care mi-l sugerez în septembrie, dar încă nu avem o dată fixă. Cum începe să-mi vorbească, o să încep să și anunț data. Deocamdată, caut monștri potențiali, oameni care vor să se implice în proiect. Am o listă deschisă, care văd că evoluează și ea, deci crește, și atunci când se va termina bucata asta de hârtie, cumpărăm un caiet.

Și-o luam de la capăt.

Pagina de Facebook a proiectului.