Război şi teatru, cu Radu Pocovnicu

UNATC e prima ta facultate?

Am mai multe diplome, chiar şi una de lăcătuş-mecanic! Am terminat liceul la seral fiindcă n-am fost în stare să iau treapta a doua. Eu am fost bâtă la mate. Îmi inspira teamă de când tata, care, culmea, fusese mulţi ani prof de matematică, se ocupa de lecţiile noastre, inhibându-ne pe mine şi pe soră-mea cu lipsa lui de tact pedagogic, altfel, tata a fost cel mai bun tată din câţi au existat vreodată. Am impresia şi acum că aş fi fost un matematician grozav dacă nu ar fi fost frică aia. Când eram într-a zecea, i-am zis mamei că mai bine încerc la Filologie, totuşi, literatura îmi plăcea. Degeaba. În perioada aia (anul 1989) erau la mare căutare anumite slujbe, să lucrezi la benzinărie sau la alimentară fiind mare chestie. Aşa că familia mea s-a gândit să urmez calea promiţătoare a industriei alimentare. Acum, miza nu era să intru la liceu, ci la profesională, era bună şi o carieră de ospătar. Dar trebuia să iau o notă cât mai mare sub 5.Ce-a urmat a fost de toată coma. Am dat examenul, iar notele de la mate şi chimie n-au depăşit împreună nota 3. Şi uite-aşa mi-am ratat eu cariera în industria alimentară! De aici începe povestea peripeţiilor mele departe de casă, pentru că a trebuit să caut altă şcoală şi aşa am ajuns la Tulcea, la Liceul Naval, unde m-am înscris (ce bine!) fără examen. Mirajul depărtării – vaporele, marea – s-a risipit repede, având doar amintiri apăsătoare de acolo. Mă trezeam în fiecare dimineaţă pe la 6 şi îmbrăcam o salopetă care era atât de unsuroasă că stătea singură în picioare, apoi coboram în şantier. Mi-era tot timpul de frig şi nu înţelegeam cum am ajuns într-un loc atât de insalubru, uitându-mă cu invidie la colegii mei, oameni simpli care se simţeau în largul lor în acest mediu proletar. Era un vid în mine, nu puteam să mă gândesc la nimic, paşii mă duceau mecanic, în pauzele de lucru, la primul hublou din preajmă să privesc spre depărtări. Spre alte depărtări... Câteodată tresăream, mai cădea câte un obiect până jos, în cala vaporului şi făcea un zgomot infernal. Zgomotul ăla parcă venea de undeva din mine... Sunt multe de povestit, hai să mă opresc doar la enumerat: liceul, doar ca să ştii că l-am terminat în cele din urmă, Şcoala militară de la Câmpina, Facultatea de Filosofie (Al.I.Cuza, Iaşi), pe care am făcut-o la sfârşitul anilor ’90, iar pe la jumătatea anilor 2000 am făcut şi un master de antropologie la SNSPA, cu profesorul şi antropologul Vintilă Mihăilescu. Între timp, am lucrat în presă timp de zece ani, mult timp la Editura Cuvântul, sfârşind cu jobul de senior editor de la revista Flacăra.

De ce erai pasionat când erai adolescent?

Erau pasiunile comune ale copiilor anilor ’80: colecţiile de timbre, jocul de-a v-aţi ascunselea, frunza. Alergam mult, improvizam jocuri sau jucării, mergeam la scăldat. Blocurile comuniste în construcţie erau cazematele noastre, unde jucam pâ-pac sau făceam alte năzdrăvănii. Când îmi era foame o strigăm pe mama, iar ea îmi arunca un colţ de pâine de la fereastră (de la etajul 3). Mă îndrăgosteam nebuneşte deseori, asta da pasiune! Pasiune a fost şi când mi-a căzut cu tronc o pereche de adidaşi albi. Pe vremea aia nu exista comerţul agresiv de azi, nu găseai mai nimic prin magazine, aşa că, atunci când i-am văzut în vitrină, a fost dragoste la prima vedere. Timp de mai multe zile am trecut pe acolo, îi probam şi plecam cu inima strânsă mai departe. Vânzătoarea mă dibuise. Eu mă prefăceam că mă uit aşa, în general, dar era de ajuns o privire să ştiu că adidaşii mei sunt tot acolo. Acasă a fost scandal, maică-mea nu avea bani să cumpere ceva în farfurie, iar eu voiam adidaşi! Până la urmă mi-a dat, ca doar un singur baiat are. Am plecat la magazin cu banii în mâna care îmi transpira abundent, îmi era atât de frică să nu se fi vândut. Când am intrat, i-am văzut. Mă aşteptau. Clar, pe papucii ăia trebuie să fi scris Pocovnicu! Ce mai conta ca adidaşii erau cu patru numere mai mari? I-am purtat aşa, legându-i strâns cu şireturile, să nu-mi iasă din picior, chit că s-au rupt (nu erau nici măcar din piele) la scurt timp din pricina cutei făcute între vârful piciorului meu şi vârful încălţării. Ce să-ţi spun: că eram pasionat de pian, de teatru? Nu! Piane adevarate n-aveam în Adjud (oraşul în care am copilărit), teatru nici atât. Am trăit într-un fel de beznă, părinţii mei s-au despărţit când aveam 12 ani, lumea blama pe vremea aia femeile divorţate, eu însumi având de suferit de pe urma asta, mâncam doar fasole şi cartofi, eram bogaţi sufleteşte prin prisma inocenţei pe care doar copilăria ţi-o poate da.

Părinţii tău au vreo legătură cu domeniul artistic? Care a fost primul contact cu teatrul?

Maică-mea a fost educatoare, aşa că mă simţeam în elementul meu printre copii, participând la activităţile lor, mai ales la cele de sfârşit de an, la serbări. Odată am fost chiar Moş Gerilă, eram, cred, printr-a V-a... Plăcându-mi să mă scălămbăi, mama s-a gândit că ar fi o idee să îmbrac haina moşului şi cred că m-am descurcat onorabil, camuflat sub gluga şi cu barba de vata până sub ochi. Spre deosebire de alţi copii care merg la teatru de la 3/4 ani, eu habar n-aveam ce înseamnă asta. Da, făceam tot felul de scenete la şcoală, dar ce legătură are asta cu teatrul? Pe la 20 de ani am fost la o profesoară de română să-i citesc nişte poezii ca să-mi spună dacă am talent. M-a descurajat. Nu mai ştiu ce mi-a spus, dar am plecat de acolo cu certitudinea că teatrul nu-i de mine. Pornirea venea însă de undeva, de la Tulcea. Acolo am nimerit într-o zi la Casa de Cultură a Sindicatelor unde am văzut un afiş care anunţa înscrieri în trupa teatru. Adresabilitatea era unanimă, putea să se înscrie oricine. Şi am îndrăznit. Când am păşit înăuntru repetiţiile erau în toi. Acel moment n-o să-l uit niciodată. Fără să citesc teatru, fără să fi văzut până atunci un spectacol, primisem un răspuns. Am rămas câteva zile în compania actorilor, asistând la repetiţiile conduse de regizorul Ion Dore, fără să interacţionez în vreun fel, fără să spun un cuvânt. Un singur cuvânt. După câteva zile am plecat, dar o sămânţă îmi rodise în suflet.

Care a fost prima experienţă la teatru care te-a emoţionat/marcat?

Când am venit în Bucureşti, în 2002, am văzut un spectacol de pantomimă cu Dan Puric. Era altceva decât văzusem eu la Iaşi, alt nivel. E starea aia pe care o ai după ce ieşi de la un spectacol bun. Rămâi cu o tulburare inexplicabilă.

Prima piesă de teatru citită şi ce impact a avut asupra ta?

Caragiale, e. Dar Caragiale, în şcoală cel puţin, nu cred că se citeşte „teatru” – vezi şi faimosul eseu al dramaturgului nostru, Oare teatrul este literatură?. Primul impact a fost cu Vişniec, Țlui Gufi. Nu vedeam atunci veleităţile scenice ale textului, dar ţin minte că m-a amuzat copios că lectura.

Și mai departe

De ce ai dat la regie de teatru?

Când eram la Iaşi am jucat într-o trupă de teatru studenţesc, unde era regizor Aurel Luca. N-am stat mult, eram în ultimul an de facultate, dar am prins totuşi o distribuţie, rolul lui Peter din Zoo Story, de Edward Albee. A fost de fapt primul meu rol serios. Ce să zic, era o trupă mare şi frumoasă, era şi Bobo Burlăcianu printre noi atunci. Experienţa asta mi-a dat aripi, iar când m-am reîntors la Adjud pentru o scurtă perioadă am încropit o trupă de teatru cu liceeni şi le-am dat acţiune. În câteva luni aveam vreo trei spectacole, lumea deja vorbea în oraş despre noi, casa de cultură a fost plină când am jucat O noapte furtunoasă. Apoi am decis să vin la Bucureşti să urmez regia de teatru. Timp de optani n-am reuşit să mă apropii de facultate, terminasem Filosofia la buget, trebuia să plătesc a doua facultate, iar UNATC-ul e o universitate al naibii de scumpă. Până în ziua în care am hotărât că, orice s-ar întâmpla, trebuie s-o fac. Şi, iată, am reuşit. Să intru, să absolv facultatea. Filmul? Mă tentează. Dincolo de diferenţele de ordin tehnic dintre cele două specializări, exista şi o diferenţă mai filosofică. Filmul aparţine mai mult unui demers vizual al autorului, impune o distanţă – proprie metafizicii; teatrul e un construct cu mai multe variabile dependente, aparţine realităţii impure şi multiple. Cu a doua realitate mai am de dus multe lupte.

» citeste mai departe