Război şi teatru, cu Radu Pocovnicu

Consideri că te-au influenţat anumiţi regizori?

Influenţa nu e niciodată un lucru care poate cuantificat. Nu cred că vei şti niciodată cum şi cât de mult te influenţează ceva – un spectacol, poftim –, pentru că toate datele din creier se duc într-o mulţime de sertăraşe. Dar, ca să-ţi răspund punctual, nu cred să fi fost influenţat direct de cineva. În schimb, simt o afinitate de spirit cu Antonid Artaud şi Bertold Brecht. În rest, admir foarte mulţi artişti, lista e lungă şi compozită, amintesc de Victor Ion Popa, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau de contemporanii Bob Wilson şi Romeo Castellucci. Să n-o uit pe Gianina Carbunariu. Dintre regizorii de filme îmi place foarte mult Bergman.

Ce faci de obicei în timp ce se joacă un spectacol de-al tău?

N-ai vrea să ştii! Înjur de toţi sfinţii, nimic nu-mi convine...

Ce părere ai despre mişcarea de teatru independent se face din ce în ce mai prezentă în perioada asta?

Oferă o pâine tinerei bresle teatrale din România... în primul rând. În al doilea rând – şi asta cred că e cel mai important – oferă şansa unor noi experienţe. Depinde de noi, oamenii de teatru, să folosim această şansă, depinde de noi să aveam încrederea de a face un teatru fără concesie pentru public, dar întotdeauna cu onestitatea meseriei.

Crezi că o să rămâi în România?

Pentru mine, teatrul e legat de politică; să nu mă înţelegi greşit, nu vorbesc despre teatrul politic (care e altceva), are legătură cu ceea ce se întâmplă cu noi. Pentru că eu sunt conectat, fie că vreau, fie că nu vreau, la politică. Viaţa mea, la modul cel mai concret sau posibil, depinde de politică. Eu n-aş putea să fac teatru, Shakespeare de pildă, fără să mă intereseze contextul în care trăiesc. Nu m-am gândit niciodată să fac un Hamlet în iţari, că nu-s nebun, dar sunt sigur că aş putea să găsesc acest personaj pe aici pe undeva, printre manifestanţii pentru Roşia Montană. Şi, apropo de Roşia, e prima oară după 20 de ani de la Revoluţie când văd oameni manifestând cu adevărat pe stradă, poţi ţine pulsul civic. Sper să existe efectul bulgărelui de zăpadă. Pe 23 decembrie 1989 eu am luat trenul din Adjud şi am venit la Bucureşti. Singur. Aveam 16 ani şi o traistă în care aruncasem la repezeala o jumătate de pâine şi un măr. Am plecat la Revoluţie dintr-un gest spontan, inconştient, lăsându-mi familia fără replică. Dacă eşti artist în România, nu poţi să faci abstracţie de realitatea în care trăieşti. Eu, ca simplu cetăţean, mă simt tot mai umilit, mai dispreţuit de aceşti indivizi care conduc ţara. Cel mai simplu ar fi să plec. Paradoxal, însă, din acelaşi motiv ar trebui să rămân, ca artist.

Ce carte te-ar tenta să adaptezi şi să pui în scenă?

Mai mult decât o carte (de altfel, aproape fiecare text bun incită şi la o testare dramaturgică), am în minte frânturi. Imagini, sunete... Ştii ce l-a inspirat pe Bob Wilson când a făcut Sonetele lui Shakespeare? Câteva detalii de epocă. Ţi se pare că vârful unui pantof poate să fie o revelaţie? Ei bine, da!