Război şi teatru, cu Radu Pocovnicu

Cum ai găsit textul și de ce l-ai ales?

Când am citit prima dată Război, nu mi-a zis mare lucru. Citeam și multă dramaturgie în perioada aia, cu gândul la spectacolul meu de licență. În meseria noastră, lecturarea unui text e diferită de simpla lectură. Plăcerea lecturii nu e suficientă, ca să zic așa, trebuie să deraiezi cu textul ăla și să te arunci în gol cu el. Poți să ajungi la urzeala textului, să vezi firul roșu care străbate povestea, personajele, relațiile, înca nu ești acolo. E nevoie să-l distrugi, de fapt să-l vezi cât mai bine prin filtrul tău personal ca să-l poți ridica. Asta mi s-a relevat recitind Război a doua, a treia, a șaptea oara. Și textul m-a inspirat tot mai mult, până cand am spus: asta este!

Care personaj ți s-a părut cel mai greu de definit?

Sunt mai multe nivele; al înțelegerii personajului la nivel de lectură, apoi al înțelegerii lui împreună cu actorul distribuit, pentru că fiecare actor vine cu personalitatea lui și din punctul ăsta de vedere nu știi aproape niciodată cum e. Noi am avut două „mame” în spectacol, actrița care juca inițial acest rol a fost nevoită sa plece la un moment dat, și l-qm refăcut într-o noua formulă, cu Lorena Zăbrăuțanu. Ce firi diferite! Dar ambele partituri sunt verosimile. Altfel, ăsta e poate unul dintre cele mai interesante lucruri în teatru: de a căuta și descoperi împreună. Experiența pe care le-am propus-o actorilor mei – prin acest text – a fost una tulburătoare pentru ei. E ca și cum ai fora în piatră seacă, pentru a înțelege situațiile cumplite prin care au trecut personajele lui Noren. Dar uneori și din piatră seacă iese apă.

Care crezi că sunt lipsurile în studiile de aici la regie teatru?

O anumită deschidere față de întrebarea fundamentală: ce e teatrul? De asemenea, cred că școala de regie românească e tributară artei actorului, dar știi ce-i paradoxal? Că nici măcar relația regizorului cu actorul nu e construită, în școală, pe o bază metodologică clară, e la voia întâmplării. Regizorul cu actorul nu se pupă, or ăsta e un viciu structural, care ar trebui să dea de gândit. Altfel, îmi amintesc cu plăcere (ce ciudat, sunt deja amintiri) de profesorul meu Ion Mircioagă și de generozitatea sa față de studenții lui speriați de la regie.

Care e ultima revelație pe care ai avut-o în legătură cu teatrul? Și cum ți-a venit?

Una care a avut loc (din fericire oare?) în afara școlii. Se întamplă undeva în Maramureș, unde am avut ocazia să creez un performing din nimic. Am fost într-un loc, am întalnit niște oameni. Era undeva în natură, departe de oraș, a fost un fel de detoxifiere care mi-a destupat celulă cu celulă, toate simțurile mele s-au deschis ca un burete și au absorbit tot. Când am ajuns la destinație, am închis ochii cu tot cerul ăla care mă înconjura din toate direcțiile, apoi i-am deschis: deasupra mea era un pom cu crengile doldora de mere, cât să întinzi mâna și să apuci fructele. Fructul tentației. Asta m-a inspirat pentru un moment teatral pe care l-am făcut câteva zile mai târziu împreună cu doi oameni foarte tineri. Folosindu-mă doar de elemente ale naturii. Uneori iți trebuie atât de puțin ca să faci teatru.

Cum a ajuns la teatru

Unde te-ai născut/copilărit?

La Răchitoasa, în Podișul Bârladului. un loc de poveste cu dealuri şi păduri, pe malul Zeletinului, unde când eram mic prindeam zvârlugi cu mâinile şi ca să facem baie opream cursul pârâului cu brazde tăiate, blocând curgerea apei 2-3 ore până când Zeletinul se umfla să iasă din matcă... » citeste mai departe