Rodica Mandache: E o senzaţie de fericire - pot să pierd, pot să am nereuşite, dar nu le mai primesc ca de obicei

O voce de copil îmi strigă „pa-pa” de mai multe ori, în timp ce citeam din Cartea fugilor, pe o lădiță din Cărturești. Văd o fetiță de câțiva anișori, cu ochi mari și rotunzi, într-o rochiță roz. De mână o ține Rodica Mandache. „Aici e loc de buna ziua, nu de la revedere”, îi spune și continuă să urce pe scări numărând treptele cu voce tare. Bunica și nepoata s-au dus în pod să se joace. Am fugit în joacă după ele.

Ce îl învață un copil pe un bunic actor?

E o lume nouă, știi? E o lume foarte nouă. Altfel, ar fi trebui să intru în rutina mea și să-mi văd de treburile știute. Așa, ies cu ea în parc și vorbesc cu o lume cu care nu aș fi vorbit niciodată, cu bunici, cu bone, cu mame foarte tinere. Copiii se joacă, faci comparații, începi să te rogi să aibă noroc și să fie bine. E o lume nouă în care am intrat datorită ei și mă bucură.

Spuneți-ne o poveste din această lume din care ați învățat ceva în mod special.

Ea a mers mai greu față de alți copii. Și aceea a fost o senzație de mare reușită. Dimineața, când mă trezesc, primul gând e că ea e la mine și mă gândesc „ce bine, ce fericită sunt”. E o senzație de fericire - pot să pierd, pot să am nereușite, dar nu le mai primesc ca de obicei. Deocamdată îmi aduce doar mari, mari bucurii.

Cu ce v-ați schimbat ca actriță de când sunteți bunică?

În actorie m-am schimbat foarte mult. Mai ales acum, la ultimul rol. Am jucat rolul Blanche, în Un tramvai numit dorință, în regia lui Dinu Cernescu. E un rol foarte greu, înspăimântător. Cred că trebuie să fii ori inconștient ori la vârsta mea ca să spui că e o mare minune, un mare cadou, un mare dar să primești un asemenea rol. E o femeie care se schimbă ciclotimic de la minut la minut, are farmec și înfricoșează în același timp. Și atunci am furat de la Catinca, pentru că ea, vrând să îmi comunice anumite lucruri și nevorbind, încearcă cu toate simțurile să comunice cu mine și are expresii. La copii, expresiile se schimbă cu o repeziciune extraordinară, plus că e acea candoare pe care jinduim cu toții să nu o pierdem, să o putem juca în teatru. Mult, mult m-a schimbat.

Și studenților le spun „uite aia mică, la un moment dat nu mă înțelegeam cu ea și uite cum a reacționat”. Încerc să extrag și să iau din lumea asta care este absolut minunată. Are puterea de a fi scenografă a întâmplărilor, de a fi actriță a întâmplărilor. Uite, stau aici și îi văd pe copiii ăștia extrem de inteligenți și au un fel de a vorbi foarte elevat, dar la un moment dat unul a zis „cred că cel mic a făcut pipi pe el”. Totul revine la normal, de unde erau niște copii care dicutau despre filosofie. Și atunci fur de la ei cât pot. Ea e foarte mică, dar sper să fie un copil care să aibă aceleași bucurii și dorințe cum am avut eu. Mi-a plăcut mult să citesc. Și ea vine și îi plac cărțile. Vezi? Scoate fiecare carte, se uită la ele, atât poate la vârsta asta. E curioasă la cărți.

Ce povești îi spuneți Catincăi, ce îi cântați?

E o carte cu cărțile copilăriei și sunt 24 de cântece pe care le cunosc și bunicile și mamele și copiii și străbunicile. Mă ia de mână și mă pune să-i pun DVD-ul. Cu melodiile astea adoarme, cu ele își face jocurile, îi place să le asculte. Ele sunt Săniuța zboară, Are mama o fetiță, Frère Jacques, Sur le pont d’Avignon.

Îi cântați melodii din spectacole de teatru? Dacă tanti Moți roți ar avea...(n.r din spectacolul Joi mega joy în regia lui Radu Afrim)

Nu, (râde), pe astea nu i le cânt. Ea merge la teatru. Merge la repetiții. M-a văzut în Aventurile lui Habarnam, pusă de Alexandru Dabija.

Cum a reacționat când v-a văzut jucând?

Mă recunoaște la televizor și asta e bine. Îmi aduc aminte că Pleșu povestea că băiețelul lui era destul de mare și stătea lângă el când voia să se vadă într-o emisiune, iar băiețelul i-a spus „Ăla e tatăl meu care vorbește, tu cine ești?”. Dar ea m-a recunoscut. Îmi place mai mult reacția băiețelului. N-aș putea să spun de ce. Poate pentru că pentru băiețel exista miracolul, ăla de acolo e adevărat. Mi-a plăcut, poate că nu e foarte bine, dar mie mi-a plăcut. E o mare bucurie să ai un copil mic în casă și mi-a făcut bine la repetițiile astea foarte grele.

Dacă ar fi să scrieți o piesă de teatru despre Catinca și dumneavoastră, cum ați numi-o?

Poveste despre o fetiță și bunica ei. Mărturisesc că și acum când îmi spune cineva bunică, mă întreb despre cine vorbește. Bunică încă e bine, dar când portarul meu de la bloc îi zice Catincăi „Du-te, du-te cu mamaia”, am așa o agresiune.

În ce rol pe care l-ați jucat v-ați apropiat de rolul pe care îl aveți acum de bunică?

Joc cu Dorina Lazăr într-o piesă în care avem un nepot, iar nepotul nostru este Pavel Bartoș, dar acolo nu mă simt nici mamă, nici bunică, acolo suntem niște zăpăcite, e o comedie. Am jucat în E doar sfârșitul lumii de Lagarce și acolo eram mamă. Aveam niște copii mari și aveam dorința de a-i iubi, de a comunica cu ei și era neputința de a comunica, neputința de a-i iubi. Ăla e unul din spectacolele la care eu țineam cel mai mult, pe care l-am înțeles cel mai bine, era dramatic, erau personaje alienate din lipsa de comunicare la care se ajunge ușor și fără să-ți dai seama. A fost un spectacol de la care mă așteptam la mai mult, să se joace mai mult, mă așteptam să fie cultivat în mod special, pentru că era într-un fel o diagnosticare a înstrăinării asteia pe care o trăim cu toții. Pentru că dai telefon, te întâlnești pe stradă și e „Ce faci, bine? Dar tu ce faci? Bine. Și el? Da.” Și atât. Atât rămâne. Nimeni nu mai are deschiderea aceea să povestească, să spună ce are pe suflet și piesa lui Lagarce avea lucrul ăsta. E un spectacol la care am ținut foarte mult. Și în general la spectacolele lui Afrim am ținut mai mult decât la altele, pentru că e un om bun, e un om foarte bun, care deși nu pare, deși ai avea impresia că e rece și cinic, el e foarte interesat de soarta lumii și foarte sensibil la durerile ei. Are o decență și un comportament de japonez.

Cu ce personaj credeți că seamănă Catinca?

Ea are o alură de rusoaică așa. Cu Natașa din Război și pace, cred. Are felul ăsta de a privi lumea ca un gând bun, felul ăsta de a transforma lumea chiar de la o vârstă mică, încearcă să comunice cu lumea, la unii se oprește, la unii nu se oprește. Are un farmec, un inefabil. Natașa cred că e unul din cele mai frumoase personaje existente în literatură. Există un roman, Călătoria diletanților, al lui Bulat Okudjava și acolo este un personaj, care seamănă cu Natașa.

Din literatura română, dar asta poate că așa doresc eu să fie, seamănă cu Olguța din La medeleni, pentru că nu i se întâmplă lucruri grave, dramatice. Ba da, la sfârșit, dar când le pățești pe la 35-40 de ani, nu mai contează.

Cu ce v-a ajutat teatrul în experiența de bunică?

M-a ajutat să nu cred că e ridicol ceva pe lumea asta, să pot ajunge la vârsta ei foarte ușor, m-a ajutat mult. De exemplu, sora mea cu care stau în casă nu poate să facă așa ceva.

O pedepsiți?

Până acum nu am avut nevoie să o pedepsesc, e un copil bun. Dar într-o zi a venit foarte marcată din camera cealaltă și se uita la mine cu ochi mari și m-am dus la sora mea și am întrebat-o „Ce ai putut să-i spui ca să fie atât de marcată?”. Și sora mea mi-a spus: „I-am zis: nu vreau să te mai văd”. Sora mea e foarte dură, e ca o lamă în care te tai. Dar Catinca o iubește pe ea cel mai mult. Astea sunt niște mirări. Ăsta e paradoxul.

Ce făcuse?

A stricat mașina de spălat și a costat-o o grămadă de bani. Apăsase pe toate butoanele.

O vedeți pe Catinca actriță?

Nu m-am gândit. Meseria de actor e o meserie grea, e o meserie care te face fericit numai dacă tu crezi în ea si plătești cu tine. Altfel, ea nu e o meserie frumoasă.