Semn de carte: Cartea vieţilor mele

(în loc de) SYNOPSIS

Am ales, nu întâmplător, un fragment tandru și (aproape) fericit din Cartea vieților mele a lui Aleksandar (zis Sașa) Hemon. Pentru că pare a fi una dintre verile acelor vieți ale noastre în care toată lumea are nevoie să respire pe pieptul cuiva, care să-i spună că totul va fi bine. Aș fi vrut să pot spune și că e un pasaj de tandrețe și fericire pură, dar asta ar însemna să mă pun de-a curmezișul vieților mici și multe pe care ne li redă autorul, și care îți reamintesc permanent că alde tandrețe și fericire se încâlcesc mereu cu absurdul, cu durerea și uneori și cu tragicul la fel de imanente acelorași vieți.

A încercat și pe mine tata să mă învețe să joc șah când eram mică. Am trecut prin umilințe similare cu cele pe care le descrie Hemon mai jos, mi-am dorit la fel de mult victoria, fie ea și murdară, atâta timp cât nu știu!, mi-am dorit la fel de tare ca tata să mă considere deșteaptă. Am fost la fel de ferm convinsă că dacă aș fi reușit să-l surprind măcar o dată aș fi primit o mutare în avans pe tabla vieții, și că aș fi meritat-o. Citindu-l acum pe Hemon am resimțit pe de-o parte o satisfacție de aproape-adult, la ani distanță de o nesiguranță de care uitasem, care s-a metamorfozat între timp în altele, și trăind în același timp unul dintre nenumăratele mele momente esprit de l’escalier: m-aș întoarce în timp să-i spun lui tata că nu voi fi niciodată bună la șah, nu pentru că aș fi proastă, ci pentru că nu permite improvizație. Și aș primi mutarea aia în avans. 

Nu vreau să mai scriu aici despre cât de aproape e Hemon de propriile noastre frici și istorii (a zis-o foarte bine Anca Dumitrescu, care l-a tradus, că povestea vieților lui e cumva și a a ei) sau cum reușește să ne facă să ne simțim confortabil, citindu-l, în micimea asta a noastră. M-am mirat de succesul pe care l-a avut, acum câțiva ani, Dulcele bar al lui J.R Moehringer, ale cărui cuvinte despre cum barul îți poate fi casă se pot citi și azi pe pereții a cel puțin două baruri din centrul Bucureștiului. Pentru cei care au iubit Dulcele bar propun o experiență nouă: un bar transfrontalier, între Sarajevo și Chicago, un bar peste care au trecut războaie și pierderi, de oameni dar și de limbă, un bar în care băutura e acel je ne sais quoi care te face să te trezești, dimineață de dimineață, oriunde ai fi, și să bâjbâi după cine ești, pentru că știi că măcar exiști.

FRAGMENT 

„Nu mai știu câți ani aveam când am învățat să joc șah. Dar nu puteam avea mai mult de opt ani, pentru că încă mai am tabla de șah pe care tate scrijelise cu un electrod de sudură: „Saša Hemon 1972”. Îmi plăcea această tablă mai mult decât șahul în sine: a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am avut. Îmi plăcea la nebunie materialitatea ei: mirosul de lemn ars care a persistat mult timp după ce tata o inscripționase, zornăitul pieselor date cu un strat gros de lac, sunetul puternic pe care îl făcea când le răsturnam, ecoul de lemn gol al tablei. Îmi amintesc până și gustul: vârful reginei era plăcut la supt, capetele rotunde ale pionilor, nu foarte diferite de niște sfârcuri, erau dulci. Tabla se află încă în casa noastră din Sarajevo și, chiar dacă nu am mai jucat nicio partidă pe ea de zeci de ani, încă reprezintă cea mai prețuită posesiune a mea, dovada inconstestabilă că a existat odată un băiețel care am fost eu.

Eu și tata jucam mereu doar pe această tablă însemnată. Era treaba mea să așez piesele, după ce îmi oferea posibilitatea de a-mi alege culoarea, ținând în pumni câte un pion alb și unul negru. De cele mai multe ori alegeam mâna cu pionul negru, după care imediat tata îmi reteza orice încercare de a negocia. Jucam și eu pierdeam, de fiecare dată. Mama îl certa că nu mă lăsa niciodată să câștig, fiind convinsă că un copil trebuie să trăiască bucuria victoriei pentru a avea succes în viață. Tata, dimpotrivă, avea convingerea neîndurător de fermă că totul în viață trebuie câștigat pe merit și că dorința de victorie ajută întotdeauna la îndeplinirea acestui scop. Ca un inginer a cărui credință stătea în judecata nesentimentală, tata credea în beneficiile obținute prin încercare și eșec, chiar dacă – așa cum era cazul meu – aveai exclusiv eșecuri.

Atunci n-aș fi recunoscut, dar tânjeam după încurajarea lui tainică, adică voiam ca tata să mă lase să câștig, dar nu voiam să știu asta. Nu eram în stare să gândesc mai mult de o mișcare sau două în avans (activitățile mele preferate au fost întotdeauna fotbalul și schiatul, în care iei decizii improvizând). De obicei mutam la nimereală, lăsându-mi regele izolat fără speranță sau nedându-mi seama de iminenta execuție a reginei. Nu ratam niciuna dintre capcanele întinse de tata și mă grăbeam prea tare să mă predau pentru a mă scuti de o umilință și mai mare. Dar aceasta era inevitabilă, pentru că tata mă punea să retrasez toți pașii greșiți care au dus la înfrângerea mea. Mă îndemna să mă gândesc la șah într-un mod concentrat și, prin extrapolare, să mă gândesc temeinic la absolut orice: viață, fizică, familie, teme. Mi-a dat un manual de șah (scris, dintre toți oamenii posibili, de tatăl Isidorei) și, mutare cu mutare, analizam partidele jucate de mari maeștri precum Lasker, Capablanca, Alehin, Tal, Spasski, Fischer etc. Oricât de răbdător ar fi fost tata cu mine, rareori înțelegeam toate posibilitățile glorioase ale unei deschideri înțelepte sau ale unui sacrificiu înțelept. Încerca să mă ducă într-un orizont mult prea îndepărtat în care, mi se părea mie, consolările misterioase ale arhitecturii șahului se amânau pentru un viitor ambiguu. Să trecem prin partidele marilor maeștri semăna prea mult cu școala: ocazional interesant, deseori constrângându-mi mintea în moduri neplăcute. Dar chiar și așa, când eram singur, încercam să studiez șahul, sperând să pot învăța un truc, două înainte de următoarea partidă și astfel să-l iau prin suprindere pe tata. În schimb, mă loveam constant și rapid de tavanul jos al abilităților mele de gândire abstractă. Nu mă ajuta faptul că mari maeștri precum Capablanca, Alehin și Fischer păreau niște pustnici obsesivi, nu eram încă scriitor și nu puteam aprecia artistul devotat care creează o artă dureros de inaplicabilă. Iar lumea din jurul meu nu era altceva decât o infinitate de distracții: fete simpatice, romane și benzi desenate, colecția mea incipientă de discuri, băieții din vecini care fluierau de pe terenul de joacă de sub fereastra mea, chemându-mă la fotbal.” 

***
Cartea vieților mele, de Aleksandar Hemon, traducere de Anca Dumitrescu, editura Black Button Books, 2018 
Semn de carte este o rubrică de recomandări de lecturi. Alegem un fragment dintr-o carte care ne-a plăcut ca să te convingem și pe tine că merită să-i dai o șansă.