Spectacolele Adei Galeş

Spectacolul care ți-a schimbat viața

1. Eram anul studentă în anul II, când am văzut Ubu Roi al lui Declan Donnellan la FITS. M-am simțit proastă, având impresia că nu înțeleg tot, dar mi-a dat un impuls fantastic de a continua să fac asta pentru că aveam senzația că multe din momentele spectacolului, din punct de vedere teatral (cât înțelegeam eu din „teatral” pe atunci, posibil mai multe decât acum) sunt făcute pentru mine și sufletul meu. Stăteam într-un rând și plângeam că mi-am ales meseria asta. După aia am și făcut o poză cu Donnellan pe pietonala din Sibiu. Eu aveam părul lung și șaten, el era alb și chelea. Când m-am întâlnit cu Măjeri la Pulverizare (n.r spectacolul lui Andrei Măjeri de la Apollo111) am discutat despre Ubu și m-am simțit acasă cu el, în sensul în care dacă mi-ar zice să sar în fântână în spectacol aș înțelege și aș sări.

2. Tihna (n.r. după Attila Bartis) a lui Afrim, montat la Târgu Mureș cu trupa maghiară, văzut într-un FNT, făcut creierii țăndări de cât de bun a fost. Reper.

3. N-a fost spectacol, dar workshopul cu Yuri Kordonsky organizat în vară de Marina Constantinescu și Uniter (n.r. Cehov/Kordonsky. Laborator de teatru) really made me grow wings. La o serată dansantă după ateliere l-am auzit pe domnul Victor Rebengiuc vorbind cu Kordonsky și am înțeles organic ce înseamnă să te ardă să faci meseria asta.

Un spectacol văzut din întâmplare

Așteptam o prietenă și înghețam de frig sprijinind bordura din fața Cărtureștiului de pe Lipscani după ce ieșisem de la niște repetiții, când mi-am dat seama că se joacă Artist Talk (n.r. regia Gianina Cărbunariu, spectacol care se joacă la ARCUB) în FNT și că nu am apucat să-l văd. Întrebările fundamentale despre artă, scop, intenție, pe care le explorează spectacolul se plimbă prin creierul meu tot mai des în ultimul timp, cu toate că uneori am impresia și că mă blochez în ele. Cred că ar trebui predat în școlile de teatru.

Spectacol salvat de scenografie

Orice cu apă. Pentru mine dacă ai pus apă pe scenă, m-ai câștigat și nu fac altceva decât să-mi doresc să fi jucat în spectacolul ăla. Oricum ar fi.
Am văzut într-un an Furtuna scrisă de Ostrovski (n.r. Teatrul Pușkin din Magnitogorsk, în regia lui Lev Erenbur, FNT 2008) și dincolo de faptul că era un spectacol fantastic, avea atât de multă apă că am crezut că cel mai frumos fel de a muri ar fi în apa aia.

Spectacol plăcere vinovată

Lampio și grăuntele de lumină de la Teatrul Stela Popescu (n.r. o dramatizare pentru copii, de Victoria Pătrașcu, în regia lui Tony Adam). Pentru că joacă Ivănoiu în el. Mi-au dat lacrimile de cum a intrat pe scenă, iar până la final o educatoare mi-a întins îngrijorată șervețele.

Spectacol care te-a dezamăgit

Mie îmi place teatrul. Înțeleg comediile, înțeleg mainstream-ul, înțeleg experimentele (oricum, sufletul meu undeva acolo e, cu „marginalizații”). Personal, mi-am propus să încerc să intru în proiecte cât mai diverse. Altfel am impresia că aș suferi de o formă de ipocrizie selectivă pentru că aș putea crede că soarele răsare după cum vreau eu sau după cum îmi place mie. Încă am impresia că nu fac meseria asta doar pentru mine. Dar. Cinstit să fie. Cred că asta e una din calitățile pe care le caut și în oameni și în produsele pe care ei le fac. „Ești cinstită, Ofelia?”

Mă dezamăgește minciuna, spectacolele care nu sunt despre nimic de fapt și care nu vor nimic, dar au pretenții. Vrem uneori, poate din nesiguranță să facem artă de dragul de a face artă și ajungem să punem niște sclipici peste un gol.

Am o teorie destul de interesantă despre cum noi, oamenii, suntem niște ființe mincinoase per se și care oricum se mint, așa că ar trebui să fie mult public și la „genul” ăsta de teatru. Bănuiesc că e publicul cel mai cu pretenții, e cel care „știe” cum se fac lucurile/teatrul sau cum e viața. Bașca, cel care crede că e într-un singur fel.

Spectacolul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori

Bella și cavalerul fără nume și O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (n.r. regia Bobi Pricop, TNB). Asta pentru că primul e făcut de Vladimir Anton și în celălalt e starring Ciprian Nicula. Amândoi foști iubiți. Am noroc să fi întâlnit oameni cu care să-mi fi împărțit viața pe care să îi respect și apreciez și de la care să învăț în continuare enorm.

Spectacol care te-a făcut să-ți fie frică

Căpcăuni al lui Eugen Jebeleanu. M-a paralizat. Spectacolul tratează aversiunea împotriva comunității LGBT around the globe, redând concret câteva cazuri de ceea ce pentru mine este o demență absolută, violență din ignoranță, din necunoaștere, crimă, imposibilitate de acceptare și am avut o mini-revelație (care cred că de fapt ea m-a înfricoșat) și anume că ura este, pe lângă bani (concept ficțional acceptat de toți și toate), un element foarte valabil de globalizare și unificare. Într-o totală altă ordine de idei, Velica Panduru e o scenografă absolut superbă și o ador.

Întâmplător am făcut un maraton Jebeleanu în ultimul timp și văzându-i vreo 4-5 spectacole am impresia că îl cunosc mai bine și mă bucur de ce am „cunoscut”. Ne-am întâlnit și la un interviu în cadrul FNT, la Adevărul Live, unde am avut o discuție foarte faină. Nu și-a pompat nimeni capital de imagine în spectacolele din festival ci am încercat să atingem real unele dintre temele care ne trec prin cap în perioada asta din viață.

Spectacol care te-a frustrat

Nu mi-a schimbat viața Căsătoria Mariei Braun a lui Ostermeier (n.r. spectacol invitat la FITS 2016), dar m-a frământat cât erau de buni actorii. Atât de buni că m-am frustrat într-un fel constructiv, într-un fel în care aș mușca din simplitatea talentului lor. Sigur, se găseau și în contextul care trebuie, în conceptul potrivit și alte elemente din paradigma „iarba e mai verde în străinătate”.

Cel mai bun spectacol despre adolescență

Orice spectacol făcut de adolescenți. Anul trecut am fost în juriu la festivalul Amprente (n.r. festivalul de teatru pentru liceeni de la Brașov) pentru liceeni. Mă uitam tâmpită și plină de admirație la maturitatea cu care își tratau instinctv subiectele și cât de dispuși sunt să-și asume vârsta pe care o au. Eu, de exemplu, când eram în liceu din 4 spectacole pe care le făceam, în 3 jucam o femeie violată. Apetența pentru dramă îi este caracteristică oricărui adolescent, dar anul trecut mă uitam la niște tineri care îsi dezbăteau îndrăgosteala, problemele de la școală, cele cu părinții, foarte coerent, fără să încerce să le depășească ignorându-le, sau ascunzându-le.

Un decor în care ai vrea să te muți

Cei de la Toneelgroep din Amsterdam au niște spații absolut bestiale pentru mai toate dintre spectacolele lor. Uitându-mă la trailere mi se par foarte potrivite și că servesc întregului concept scenic. Mă cringe-uiesc spectacolele în care scenografia pare din cu totul alt film decât spectacolul, oricât de mișto ar arăta. Mă duc curând să îi văd și live și sigur îi demitizez.

Andrei Măjeri a făcut acuma ceva frumos la Baia Mare (n.r. spectacolul Dragă Doamnă Profesoară, la Teatrul Municipal Baia Mare) și la fel, și la el am impresia că își gândește bine-bine spațiile. De mutat nu m-aș muta niciunde, spațiul personal e foarte important să-mi aparțină și să fie un pic din toate lucrurile pe care le-am făcut sau le voi face.

Ultimul spectacol văzut

Autorul lui Bobi Pricop de la Craiova care pune față în față două gradene de public în care sunt și actorii și care dezbate felul în care ne putem schimba comportamentul lucrând la un spectacol provocare sau care propune depășirea limitelor în care funcționăm. Pe scurt, și ca să nu pară că vorbesc pretențios degeaba, e despre cum unii încercă să facă un spectacol șocanto-crudo-violent, cum se documentează ei despre războiul din Irak și diverse forme de abuz și cum își supun psihicul o perioadă de timp la stimulii ăștia.

Cât de tare ne poate influența contextul, acțiunile repetate (în cazul ăsta chiar fictive) și dacă înțelegem toate astea, care e prevenția, care e aplicabilitatea în realitate, ce și cum judecăm? Dar astea sunt doar niște întrebări personale. Mi s-a părut fascinant și lăudabil faptul că actorii au reușit să-și păstreze personajele paradoxale, dincolo de bine și rău, dincolo de judecată. I-am văzut multe din spectacolele lui Pricop și merg cu el până la capătul pământului, cumva nu doar pentru că înțeleg căutarea lui ci pentru că am impresia că intuiesc ce intuiește, ceea ce cred că e mai departe de îmi place/nu-mi place, cred că e un limbaj pe care îl deocodific în timp ce-l învăț.

***
Pe Ada Galeș o puteți vedea zilele astea în UFO, de Ivan Vyrypaev, regia Bobi Pricop, la TNB, Pulverizare, de Alexandra Badea, în regia lui Andrei Măjeri, la Apollo111, București. Instalație umană, spectacol colectiv, coordonat de Radu-Alexandru Nica, la ARCUB, Jake și femeile lui, de Neil Simon, în regia lui Claudiu Goga, Teatrul Metropolis și Cum să distrugi o piesă, producție WonderTheatre, în regia lui George Dogaru, la Sala Epika din Grand Cinema&More. 

Rubrica „Spectacolele lui...”