Spectacolele Elenei Morar

Spectacolul care ți-a schimbat viața

Hamlet – Thomas Ostermeier, 2010

Nu e cu schimbat efectiv viața, dar 
Pentru că am ieșit după spectacolul ăsta cu o euforie ca după un concert epuizant al unei trupe ale cărei albume le-ai ascultat dar a cărei live-uri sunt dincolo de așteptări.
Pentru Godspeed you! Black emperor, a căror muzică am descoperit-o datorită spectacolului ăsta.
Pentru demența interacțiunii cu publicul.
Pentru Lars Eidinger, pe care îl văzusem și în Nora, dar care m-a „făcut” definitiv.
Pentru justețea și forța a tot ce vedeam pe scenă, deși nu era nimic nemaivăzut.
Pentru „clasa” absolută de care au dat dovadă când a apărut o problemă tehnică ce a întrerupt reprezentația – moment pe care îl povestesc mereu oricui e dispus să asculte.
Pentru că n-am nevoie să îl revăd, energia pe care mi-a dat-o atunci încă mă ține.

Un spectacol văzut din întâmplare

Nella tempesta - Motus, 2014

Pentru că voiam neapărat să îl menționez, deși nu a fost o întâmplare efectiv, l-am văzut la un festival de performance undeva în Italia profundă, fără să mă aștept la nimic. Cu câteva pături, niște lumini și un mesaj copleșitor in light of recent events la momentul respectiv, Motus s-a dus dincolo de Furtuna shakespeariană, într-un act performativ superemoționant – un strigăt de protest pur – al statutului de refugiat, al lumii vechi și lumii noi. Un teatru cu o miză socială atât de strong și atât de bine făcut, că s-a lăsat cu ridicat părul pe mâini.

Spectacol salvat de scenografie

Nu. Deși măcar ai la ce să te uiți pe moment, nici un spectacol nu cred că poate fi salvat de scenografie. Așa cum nu cred că poate fi damnat de ea, doar bruiat.

Spectacol plăcere vinovată

Iulius Cezar - Eugen Gyemant, 2012

Pentru că a fost trashy, campy, imperfect, gălăgios, sexy, strident, emoționant, dând pe dinafară de idei și de tripuri personale.
Pentru actori – și pentru că se vedea că le place să fie acolo.
Pentru că aș vrea să se reia, nu cred că a fost văzut de suficient de multă lume.
Pentru afișul lui (dați un search, frumos).
Pentru că mi-a dat senzația că e ora 3 a.m.și sunt într-o speluncă rău famată Weimar-style, deși era la Godot cu burghezi și bere nefiltrată.

Spectacol care te-a dezamăgit

Rinocerii – Bob Wilson, 2014

Pentru că acest dumnezeu – că simți că Bob Wilson e godlike – e prea perfect pentru gustul meu.
Pentru că a fost etanș și opac și m-a lăsat pe dinafară, oricât de bine arăta totul (vezi mai sus treaba cu scenografia). Probabil că Bob Wilson pe operă e mai pe filmul meu.

Spectacolul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori

Creatorul de teatru, al lui Dabija, la Act, probabil de vreo zece ori

Undeva după a șaptea reprezentație la care mergeam, am început să învăț textul și aproape îngânam actorii. Râdeam și plângeam, uneori amestecat.
„Niciodată într-un teatru de stat”. Cum se luau actorii de mână, când după cortinetă, sala era goală.
Cred că în textul ăla e cam tot ce se poate spune despre.
Și așa cum îmi amintesc spectacolul (nu știu dacă era chiar atât de flawless cum îl rememorez, dar câteva degete tot mi-aș băga în foc), era atât de bogat, rămânând atât de simplu, încât îți venea să îl vezi de mai multe ori.

Îngerul de foc – de Prokofiev, regia Benedict Andrews, 2016

L-am văzut de vreo cinșpe ori, fiind implicată în producția lui. Psihanaliză pe scenă combinată cu un trip drag-glittery, o scenă turnantă amețitoare, măicuțe cuprinse de extaz erotico-mistic, cea mai tare actriță & cântăreață de operă (visul oricărui regizor ca etică de lucru, disponibilitate fizică și emoțională), un foc controlat pe scenă care risca de fiecare dată să ardă proiectoarele, Prokofiev going wild din fosa orchestrei, o atmosferă de Lynch 100% pe scenă și niște imagini atât de faine, încât cele două ore jumate de spectacol au părut mereu o halucinație.

Spectacol care te-a făcut să-ți fie frică

Troilus și Cresida – S. Purcărete, Teatrul Katona Jozsef, Budapesta văzut în 2008

Pentru că din varii motive, mi-a lăsat fix „uimire și cutremur”. A fost mult timp spectacolul meu etalon de autenticitate&atmosferă, dar ceva acolo m-a creepuit adânc. Undeva scena Hector-Ahile, ceva din felul în care războiul prindea concretețe pe scenă, până și scenele gândite ne-baroc, ceva din spectacolul ăsta de Purcărete m-a tulburat mai mult decât zece Fauști ai lui la un loc.

Spectacol care te-a frustrat

Unchiul Vanea – Andrei Șerban la Teatrul Maghiar Cluj

M-a frustrat cât de bun poate fi un spectacol „urât” și aparent lăsat la voia întâmplării, când actorii sunt turbo. Și evident că nu era lăsat nimic la voia întâmplării, și evident partiturile lor erau minuțios orchestrate și poate că nici nu era așa urât, doar voit sordid – dar e frustrant să vezi cum unii mănâncă jar pe scenă, ca în basme, în timp ce tu ai senzația că te hrănești doar cu noodles instant.

Cel mai bun spectacol despre adolescență

Hey girl – Romeo Castellucci

Nu e chiar despre adolescență, dar e un poem în imagini al eclozării feminine și o ieșire into the big bad world cu sabie și curaj, cum numai în adolescență puteam să-mi imaginez. Senzorial în cel mai înalt grad, Hey Girl mi-a mers direct în măduva spinării, fără să se obosească să-mi lase timp să îl judec cu instrumente raționale. Hipnotic, tandru și încrâncenat totodată, Hey Girl a fost despre transformare și (de)formare.

boyz and girlz – Centrul Replika și BÉZNĂ Theatre

Un spectacol dureror de necesar despre adolescenți de aici și acum, care încearcă să-și găsească locul într-o societate în care nu primesc ghidare despre consimțământ, relații, sexualitate și sănătate mentală. Când coming of age-ul devine tragedie care la rândul ei devine un fapt divers. Curat, lucrat asumat și (din reacțiile adolescenților din sală – râs nervos sau plânsete înfundate) percutant, e al ț-nșepelea semnal de alarmă. Iar asta o scriu fix în ziua în care se dezbate în Camera Deputaților legea care ar interzice educația sexuală în școli fără acordul scris al părinților, în România anului 2018.

Un decor în care ai vrea să te muți

La grenouille avait raison - James Thierrée, 2016

Cred că e singurul decor în care chiar m-aș muta, pentru că ar fi mereu ceva de descoperit prin debarale. Din tot universul gimmicky poetico-științifico-fantastic al lui James Thierée, mi se pare că în acest caz s-a întrecut pe sine în ingeniozitate și efecte-surpriză și după finalul spectacolului, m-am plimbat prin decor până când a început demontarea, simțindu-mă ca într-un parc de distracții ruginit și încă flamboiant.

Ultimul spectacol văzut

All over your face de Botond Nagy, Reactor Cluj

Trei actrițe foarte șmechere pe care le-am descoperit odată cu acest spectacol (Paula Rotar, Denisa Blag, Ioana-Maria Repciuc). Un spectacol un pic cam all over the place, dar un exercițiu fain și deși urăsc cuvântul „virtuozitate”, se aplică perfect celor trei actrițe. Ah, și Ishome vs. Buzele tale 

***
Elena Morar este regizoare de teatru, iar printre spectacole regizate de ea recent sunt  BULL de Mike Bartlett (2017, ARCUB cu sprijinul POINT), Artificii de Irina Dobriță (2016, Teatrul de Comedie Sala Nouă, un proiect Comedia ține la TINEri), Dragoste, în patru tablouri de Lukas Bärfuss (2014-15, un proiect 9G la TNB București Sala Mică).

Nou-nouț este spectacolul Tatăl meu, preotul, regizat de Elena și câștigător al proiectului Satelit, o inițiativă comună Apollo111 și SUB25, care a căutat anul trecut proiecte ale unor regizori tineri, sub 35 de ani, pe texte de dramaturgie română contemporană. BILETE. Tatăl meu, preotul este scris de Gabriel Sandu și mai are o montare la Târgu Mureș, în regia Letei Popescu. Celălalt spectacol câștigător al proiectului Satelit este Pulverizare, de Andrei Măjeri, pe un text de Alexandra Badea, cu Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan și Nicholas Cațianis, care se joacă tot la Apollo111.