Spectacolele lui Adi Bulboacă

Adi Bulboacă are la activ mulți ani de fotografiat teatru. A văzut peste 500 de spectacole, pentru care s-a plimbat (cu trenul) prin toată țara. Acum, Bulboacă este în juriu la Satelit, un proiect în căutare de doi regizori tineri care să monteze la teatrul Apollo 111 spectacole bazate pe texte de dramaturgie contemporană made in Ro.

Spectacolul care ți-a schimbat viața

Uou! Să ne relaxăm un pic. Pot să povestesc despre câteva spectacole care mi-au deschis ochii la ce e în jur. De exemplu, am văzut acum 5-6 ani Capete înfierbântate, un spectacol regizat de David Schwartz care s-a documentat pe tema mineriadelor împreună cu Cinty Ionescu și cu Mihaela Michailov. M-am gândit de vreo trei ori dacă să mă duc sau nu să văd spectacolul. Îmi spuneam că aveam doar 2-3 ani la mineriade și că n-are cum să mă intereseze subiectul. Well, ce se întâmplă acolo e că Alexandru Potocean intră pe rând în hainele mai multor personaje. Un miner, un student, un Iliescu. O face atât de bine de te trec toți fiorii, iar efectul e că te ultragiezi de la ce auzi. Reacții din astea am avut și la spectacole regizate și scrise de Gianina Cărbunariu. În Tipografic Majuscul spune povestea unui adolescent din Botoșani care s-a trezit prin anii ’80 să scrie cu vopsea pe pereți „libertate” sau „vrem sindicate”. Se pare că l-a hăituit securitatea până când a murit în mod absolut dubios de leucemie. Altul: Refracție, un spectacol multimedia de Silvia Călin în care Nicoleta Lefter le dă o voce copiilor cu autism. Genul ăsta de spectacole m-au făcut unul câte unul să fiu tot mai atent și să reacționez la ce se ni se întâmplă.

Un spectacol văzut din întâmplare

Un fel de întâmplare a fost să văd Sonetele lui Shakespeare în regia lui Robert Wilson. Îl știam deja de pe youtube și de asta vă zic și vouă de el, că îl puteți vedea aici. Lucram la o revistă (și) de cultură, ceea ce mă cam ținea în București și aveam toate șansele să ratez spectacolul pe viu, invitat la Craiova la Festivalul Shakespeare. Întâmplarea a făcut ca un brand de mașini șmechere să ne propună să facem un test drive cultural, adică să dăm o tură cu mașina în afara Bucureștiului și să alegem o destinație despre care să și scriem. Am plecat cu o colegă spre Craiova și acolo s-a întâmplat o chestie și mai mișto. O voluntară a festivalului mi-a pus la gât un badge care mă făcea pe loc fotograf acreditat oficial. Am făcut poze din primul rând de pe mijloc. Câțiva ani mai târziu i le-am arătat și lui Wilson și așa s-a întâmplat să lucrăm împreuna.

Spectacol salvat de scenografie

Nu știu dacă există așa ceva. Dacă spectacolul e rău, nu-l salvează niciun avion adus pe scenă. Și dacă tot mi-a venit să dau exemplul ăsta, atunci o să pomenesc Linoleum, regizat de Alexandru Dabija. Cred că textul e rău acolo, că în rest sunt chestii faine la regie, la unii dintre actori și da, mai ales la scenografia asta, care întâi e un apartament suspendat care începe să se descompună, iar de la jumătate se transformă într-un aeroport prin care intră botul unui avion. Și că tot veni vorba de avioane pe scenă la Dabija, i-a plantat și Mircea Cantor unul în Micul Prinț de la Teatrul de Comedie. Dacă spectacolul ăsta era rău, scenografia-instalație avea șanse să îl poată salva, dar nu a fost cazul.

Un decor în care ai vrea să te muți

Primul care-mi trece prin minte e decorul din Iarna pentru că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut construit, dar îmi dau seama că trebuie să fii complet nebun să vrei să locuiești acolo. E făcut de Adrian Damian și eu l-aș pune în orice muzeu de artă contemporană. Din păcate nu-s curator. Revenind la mutat, clar ar fi vorba de decorul de la Fetița din bolul peștelui auriu (regie: Radu Afrim, decor & costume: Dragoș Buhagiar). Apartamentul e uber retro și are mobilier jos, patternuri calde, mochetă muștar și un tablou de David Hokney. În spatele peretelui de sticlă e un heleșteu peste care plutește mereu ceața.

Un compozitor de muzică de teatru care ai vrea să-ți facă și ție soundtrack la viață

De când s-a apucat Mihai Dobre de la Șuie Paparude să facă muzică de teatru am început din nou să ascult muzică în căști pe stradă. Și când merg cu trenul, îmi pun pe repeat aceleași două piese din Iarna care merg perfect cu roțile de fier pe șinele de tren.

Un spectacol care te-a complexat sau care te-a frustrat

Au fost multe care m-au complexat, dar unul m-a frustrat atât de tare încât de vreo 4 ani aproape că mă tot apuc de regie. Un prieten actor m-a sunat să-mi spună că e pe cale să iasă spectacolul la care lucrează și că DJ-ul care trebuia să pună muzică live i-a lăsat baltă. L-am întrebat de ce text e vorba și mi-a spus că lucrează la Oxigen de Ivan Vyrypaev. E o bijuterie de ciudățenie de text. Cu câțiva ani în urmă văzusem un one-man show pe textul ăsta și nu înțelesesem nimic, dar erau monoloage întregi care mi-au rămas tatuate pe creier. Mi-am sunat un bun prieten și i-am zis că merită să se bage în proiect ca să se întâlnească cu textul ăsta. Am fost la premieră și am văzut ceva complet lipsit de regie. Nici măcar scenografia nu l-a salvat (haha). Plecând de-acolo, prietenul DJ a zis că e păcat de text și că trebuie să facem ceva cu el, iar eu gândeam fix același lucru. Am început de trei ori în 4 ani lucrul la ce o să vreau să fie spectacolul ăsta. Îl fac până la urmă, m-am enervat rău în seara aia.

Mai am unul care întâi m-a frustrat, după care m-a complexat de nu m-am văzut. Eram în Paris și trecând prin față pe la Théâtre de la Ville nu pot să nu remarc că se joacă un Castelluci. Sul concetto di volto nel figlio di Dio. Am tradus asta absolut aproximativ prin ceva ca O privire a fiului asupra tatălui. Mi-am luat bilet și m-am întors după câteva zile să văd spectacolul. Ajung cu mai bine de jumătate de oră înainte de începerea spectacolului și văd că trebuie să trec printr-un cordon de jandarmi ca să stau pe trotuarul din fața teatrului. La intrare mă controlează ca la MNAC și după ce aștept aproape jumătate de oră să intre toate lumea în sală, directorul teatrului vine în fața scenei, își cere scuze pentru măsurile de siguranță și pentru întârziere și ne roagă ca în cazul în care spectacolul ne ofensează în vreun fel să folosim culoarele și să ieșim prin spate. Citesc între timp pe o hârtie care se repeta pe fiecare scaun că la premieră s-ar fi urcat cineva din public pe scenă și ar fi bătut un actor. Nu apuc să procesez informația că începe spectacolul. Frumos. Un decor alb de tot, cu covor alb de scenă, canapea albă, o masă transparentă ca să se vadă tot alb în spate și un pat dublu alb cu o noptieră albă lângă. Intră un bătrân într-un halat alb împreună cu fiul lui îmbrăcat super business, puțin grăbit de afacerile lui. În fundul scenei, mare de tot, pe la un 6 metri pe 4, o reproducere după un portret al lui Iisus de Fra Angelico. Face fiul un pic de small talk și când să iasă din scenă spre afacerile lui importante, bătrânul se cacă pe canapeaua albă. Fiul, cu tot calmul din lume, vine să își șteargă tatăl la fund. Bătrânul plânge, e gol și jenat. Fiul e acum și mai grăbit. După ce își așază tatăl în scaunul cu rotile, e oprit din nou din drum pentru că scena se repetă. Fiul își plimbă tatăl cu scaunul prin scenă și umple covorul alb de dâre maro.

Cam pe-aici am început eu să mă enervez că am dat bani pe bilet, că dacă pe regizor îl cheamă Castelluci poa’ să-mi ceară bani și să-mi dea căcat de ei. În fine, am stat ca să văd unde se duce. Fiul își ceartă zdravăn tatăl, strigă la el chestii nașpa, după care îl pune pe marginea patului. Cât nu e fiul atent, tatăl ia un bidon ca de TEC de pe noptiera albă. În bidon e ceva maro ce bătrânul își toarnă pe el. Heblu. Se aprinde după câteva secunde numai portretul lui Iisus și începe o coregrafie în spatele printului, care e ușor elastic, și în felul ăsta văd care e traseul pe care cineva îl face pe toată suprafața lucrării. Se stinge din nou lumina, ca pentru după câteva secunde, odată ce se aprinde, să văd că în locurile în care trecut cineva prin spatele portretului sunt dungi maro. Se stinge lumina, se aprinde din nou și portretul e acum sfâșiat. În spatele reproducerii stă scris mare și luminat cu neon textul I am your shepherd. Pentru câteva secunde pâlpâie și un not și completează textul: I am not your shepherd. Ieșind de la spectacol înțeleg că jandarmii de la început ne apărau de câteva sute de băbuțe cu baticuri care protestau în parcul de vizavi împotriva spectacolului. Ce mi s-a întâmplat mie a fost că în lunile care au urmat am povestit foarte nervos câtorva oameni despre ce spectacol am văzut, despre cum își bate ăsta joc de public și de frumusețe de decor alb. Mă enervam la fel de tare de fiecare dată când povesteam până într-o zi când m-am trezit că în timp ce povestesc înțeleg în sfârșit ce voia Castelluci de la mine. Cât de simplu punea în scenă relația dintre tată și fiu. Tatăl care și-a șters ani întregi fiul la fund și fiul care se enervează după jumătate de oră când trebuie să facă același lucru. Mesajul era simplu - „să nu iei numele Domnului în deșert”. Odată ce umple de căcat reproducerea aia imensă după Fra Angelico, cred că mesajul e clar pentru toată lumea. Mie mi-a luat câteva luni să mă prind, dar ce-i drept, tot eu sunt ăla care abia după ce am văzut de șapte ori Crimă și pedeapsă regizat de Andrei Grosu am înțeles că atunci când Marmeladov spune „De ce nu mă duc la slujbă? M-au dat afară; iarăși m-au dat afară” el nu se referă la slujba de la biserică, ci la job. I rest my case.

Spectacolul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori

Înafară de montarea lui Grosu de la Crimă și Pedeapsă, mă bucur că am prins patru reprezentații și vreo două repetiții generale de la Visul unei nopți de vară, regizat de Radu Afrim. A fost spectacolul meu preferat din stagiunea aia, 2011-2012. Rămâne și acum cel mai magic și tripant lucru pe care le-am văzut pe scenă. Țin minte actori tineri, muzică live mega performantă, decor super porn făcut de Iuliana Vîlsan, costume colorate și înflorate, iar de la Afrim - un puhoi de propuneri noi pe un text vechi de 400 de ani. Spectacolul a avut o viață scurtă din cauza unor chestiuni mai degrabă administrative. Mă bucur că am văzut cam jumătate din cât s-a jucat.

Spectacol plăcere vinovată

Când ajung cu treabă în Timișoara mă uit pe rând la ce se joacă la Scârtz, un bar în care-și face veacul trupa Auăleu, la Teatrul German de Stat, la Teatrul Maghiar și dacă nu găsesc nimic și nimic îi întreb pe actorii de la Național dacă îmi recomandă ceva. Acum câteva luni am fost în situația asta și mi-a zis Călin Stanciu Junior că are în seara aia un spectacol la care el se distrează super tare. Vorbește cu mine se cheamă, și după ce fac mișto actorii unuii de alții mai bine de 45 de minute, trec și la niște chestii sincere și grele despre actorie.

Spectacol care te-a făcut să-ți fie frică

Eram în New York. Auzisem din vreo trei surse despre acest Sleep no More, o adaptare după Macbeth care se joacă într-un hotel abandonat, pe 4 etaje. Eram super entuziasmat că-l văd. Nu prea există imagini pe net, habar n-aveam de ce-o să dau. Pe drum, în metrou, am împărțit cu prietenii mei o caramea cu cânepă din aia indiană. Odată intrat în spectacol, iei la cunoștință setul de reguli după care ești aruncat într-un labirint de patru etaje. Traseul îl faci singur după intuiție. Vezi scene într-o ordine complet necronologică și dacă nu te miști cu talent revezi din când în când aceeași scenă. Lumina e obscură și în general roșie. Există un fundal sonor ușor horror la un volum de vreo 15%. Nici urmă de kitsch. Ei, și cum mă plimbam eu ca Scufița Roșie noaptea prin pădure, ajung într-o sală mare în care în mai puțin de un minut se instalează un tehno care-ți dă fix în plex și încep să se aprindă niște stroboscoape care alternează cu lumini roșii și albastre. Trei femei goale învârt un bărbat, gol și el, dar care are capul acoperit cu o mască de lup. De trei ori mi-am zis ca dacă nu plec imediat îmi pocnește pieptul. Era scena vrăjitoarelor și a fost cel mai intens și mai complex lucru pe care l-am trăit nu la teatru, dar în toată viața de imberb ce eram la 25 de ani.

Cel mai bun spectacol despre adolescență

Știu că unul dintre cele mai bune texte despre adolescență e Deșteptarea Primăverii de Frank Wedekind, dar încă n-am văzut un spectacol care să dea cu mine de toți pereții. Nu l-am văzut încă pe cel de la Teatrul German de stat din Timișoara. Oricum, ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac la teatru. Să am din nou în față, pe scenă, același text după ani întregi și să văd ce e nou la el cu fiecare regie și ce e nou în mine cu fiecare reîntâlnire.
Altfel, țin minte foarte bine că am văzut la Teatrul Act Jocuri în curtea din spate, un spectacol regizat de Bobi Pricop cam odată cu ieșirea lui din facultate, cu actori din generația lui. M-au trecut mulți fiori. E un spectacol dur despre răutate și despre frică de asumare a faptelor tale. Cred că niciodată până atunci nu am aplaudat cu atâta luciditate și fiind atât de conștient că gestul ăsta de a bate din palme are scopul foarte precis de a le mulțumi actorilor și ecchipei pentru ce au făcut pentru tine. Tot el a regizat Pisica Verde. Ăsta e un text despre o dramă cu adolescenți din spatele blocurilor de la marginea orașelor mici. Are personaje naive, inocente, îndrăgostite, nebune, arogante. Am fost așa sau am avut prieteni așa. Poate c-am uitat cum era, așa că Bobi mută spectatorii pe scenă, printre actori, și le dă muzica tare în căști ca să-i întoarcă la 16 ani. Deștept Bobi.

Ultimul spectacol văzut

Cel mai recent, că nu mă opresc - Vorbiți tăcere?, scris și regizat de Gianina Cărbunariu, e un spectacol în care colaborează doi actori de la secția română și 3 de la secția germană. Subiectul e plecatul la muncă în Germania, iar regia e ceva foarte foarte complex cu niște convenții excelente care se bazează pe limba germană neînțeleasă de români sau invers, spectacolul fiind de-a dreptul bilingv. Are chiar și câteva accente de maghiară.

***
Rubrica „Spectacolele lui...”