Spectacolele lui Alexandru Ion

Spectacolul care ţi-a schimbat viaţa
 
Poate că „schimbat viaţa” e totuşi o afirmaţie prea puternică, da' cu siguranţă a generat o serie de experienţe pe care nu o să le uit, orice s-ar întâmpla.

Vorbesc de Troilus şi Cresida al lui Silviu Purcărete, produs de teatrul Katona Jozsef din Budapesta. L-am văzut la Bulandra când eram clasa a 12-a în cadrul Festivalului Shakespeare, cred. Nu mai ştiam să merg când am ieşit din teatru. Pur şi simplu nu înţelegeam ce mi s-a întâmplat. Şi am rămas cu numele asta de teatru în minte: Katona Jozsef. Ani mai târziu, în 2013, am ajuns chiar în teatrul asta cu spectacolul Familia Tot, făcut de Victor Ioan Frunză. Am avut grijă să disper pe toată lumea cu entuziasmul meu că jucăm la Katona Jozsef şi să le povestesc tuturor despre Troilus şi Cresida. Ajuns acolo am descoperit că aveam nevoie de nişte foi pe care să le pot rupe în bucăţi (le foloseam în Familia Tot când facem o mică ploaie de confetti) aşa că am rugat-o pe regizoarea tehnică care se ocupă de noi din partea locului să mă ajute să găsesc hârtii care nu mai folosesc nimănui. M-a dus într-o cameră de recuzită a teatrului şi fără să se uite, a luat câteva foi dintr-un maldăr imens. Mi le-a întins şi a zis „Ah, uite, sunt chiar din Troilus şi Cresida, din textele care au fost folosite la lecturi”. Am îngheţat. Mi s-a blocat mintea aşa de tare încât nu m-a dus capu' să opresc măcar una dintre foi şi să o înrămez. Dar în seară aia a plouat cu Troilus şi Cresida peste mine. Şi ce a întregit în mod minunat situaţia a fost că asta se întâmplă în Familia Tot, un spectacol care îmi e dureros de drag şi în care colegii mei (Sorin Miron, George Costin, Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae) erau de-a dreptul spectaculoşi.
 
Un spectacol văzut din întâmplare 
 
Jocuri în curtea din spate, Bobi Pricop. Eram pe holurile UNATC-ului şi nu aveam o ţintă precisă. Cred că era 2011. M-am întâlnit cu cineva, nu-mi amintesc cu cine, şi mi-a zis că în 5 minute începe un spectacol în „Platou” (pentru cine-şi aminteşte) şi-am zis why not. Cred că a fost prima dată când am trăit cu atâta intensitate ceva profund contradictoriu. Îmi doream că spectacolul să se termine că să aplaud cât pot eu de tare şi în acelaşi timp îmi doream să nu se oprească că să nu pierd senzaţia pe care o trăiam. Am încă prezenţa amintirea faptului că m-au usturat palmele în ziua aia.
 
Spectacol salvat de scenografie

N-am găsit aşa ceva. Şi chiar am căutat. Nu doar în memorie ci şi-n lista de spectacole văzute (am o listă cu toate spectacolele pe care le-am văzut vreodată). Nu prea cred că e posibil că un spectacol să fie salvat de scenografie. Mi s-a întâmplat să văd scenografii frumoase la spectacole care nu-mi plăceau dar n-aş spune nici pe departe că scenografia a salvat spectacolul. Am văzut un Othello la Royal Shakespeare Company în Stratford-upon-Avon şi era cam nefericit, dar avea o scenografie spectaculoasă cu chestii hidraulice şi-un râu în scenă. N-a folosit la nimic scenografia aia. Poate doar a amplificat frustrarea că spectacolul nu era bun.
 
Spectacol plăcere vinovată

Asociez plăcerea vinovată cu ceva repetitiv. Ceva la care te uiţi/mergi constant. Şi-n materie de spectacole nu am aşa ceva. Mă pot gândi însă la spectacole pe care le-am văzut şi m-am simţit vinovat că-mi plac. De exemplu Beau Jest, ceva spectacol pe care l-am văzut la Vienna’s English Theatre s-ar încadra aici. Era jucat foarte expus şi totul era foarte pe vechi, dar avea în el ceva fermecător şi fun. Deci n-a fost neapărat o plăcere vinovată. Oricum, vinovat e un cuvânt prea puternic în contextul asta.

Spectacol care te-a frustrat  
 
Raoul al lui James Thiérrée. M-a frustrat pentru că am ieşit de acolo gândindu-mă că nu o să pot niciodată să fac aşa ceva şi că nu o să ating niciodată nivelul ăla de putere creatoare. Şi-asta într-un context în care mergând spre spectacol, mă gândeam „da' ce-o să facă frate un singur om pe scenă mare de la Naţional, o ora jumate?” Mi se părea un over statement din start. Toate gândurile din categoria asta au dispărut în primele 2 minute de spectacol. Cel mai probabil am stat la propriu cu gură căscată de la-nceput până la final şi când am ieşit nu mai ştiam să formulez lucruri.
 
Spectacol care te-a dezamăgit
 
M-am tot gândit, chiar n-am reuşit să identific vreum spectacol care să mă fi dezamăgit. Asta pentru că nu cred că m-am dus vreodată la un spectacol având aşteptări imense. Poate că am simţit o vagă dezamgire când am văzut Obssesion al lui Ivo van Hove cu Jude Law în rolul principal, deşi era foarte bine ce era acolo, după părerea mea, iar Ivo van Howe e un regizor care îmi place mult. Nu ştiu, nu i-aş zice dezamăgire dar probabil ceva ce se revendică din faptul că mi-am setat aşteptările foarte sus când am ştiut că urmează să văd jucând pe cineva din categoria Holywood A-listers.
 
Spectacolul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori
 
Faust al lui Silviu Purcărete şi Mal/praxis al lui Bogdan Georgescu. Fiecare de 3 ori. Amândouă mi-au plăcut mult dar faptul că le-am văzut de 3 ori nu a fost o consecinţă a lucrului ăstuia şi nici a faptului că am programat asta.  Nu obişnuiesc să văd un spectacol de mai multe ori, dar recunosc că aş pune chestii serioase la bătaie să revăd nişte spectacole anume.

Cu Faust a fost foarte interesant pentru că l-am văzut în etape foarte diferite ale existenţei mele profesionale: în 2006 când eram anul 1, apoi în 2009 şi din nou în 2014. Am văzut 3 spectacole profund diferite. Şi nu mă refer câtuşi de puţin la faptul că se schimbase ceva în regie/interpretare/scenografie etc. Mă schimbasem eu. Până la urmă, felul în care ne amintim spectacolele şi modul în care ne afectează e teribil de strâns de momentul în care ni se întâmplă asta.
 
Spectacol care te-a făcut să-ţi fie frică
 
Aici e cel mai simplu: The woman in Black, Fortune Theatre pe West End. E primul şi singurul thriller pe care l-am văzut în teatru până acum. Să ne-nţelegem, când spun thriller mă refer la spectatori care ţipă în gura mare de frică şi se ascund, la propriu, sub scaune. Am verificat dacă se plimbă cineva în spatele meu de cel puţin 20 de ori. E un gen pe care mi-ar plăcea mult să-l văd şi în România. Deşi suntem groaznic de departe de nivelul ăla de precizie (tehnică în special).
 
Cel mai bun spectacol despre adolescenţă 
 
Îmi e peste mâna să categorisesc lucrurile în cel mai bun, cea mai bună. Percepem spectacolele subiectiv şi proiectat în timp. Ceva ce ţi se pare bun acum e foarte probabil să nu ţi se mai pară aşa şi peste 6 luni. Sau nu cu aceeaşi intensitate. Mă feresc de topuri. Mai ales în artă.

Aşadar, nu ştiu care-i cel mai bun (nimeni nu ştie), dar unul care-mi place mie. O să fiu groaznic de subiectiv de data asta, pentru că joc în spectacolul asta, şi o să spun The History Boys de la Teatrul Excelsior. Nu pentru că vreau să îi fac reclamă, ci pentru că am văzut mulţi adolescenţi impactaţi în mod real şi autentic de spectacolul asta. Sunt multe momente în care stau în culise, aud în difuzoare replicile care se rostesc pe scenă şi mă gândesc cum m-ar fi modificat dacă aş fi auzit asta, adolescent fiind.
 
Un decor în care ai vrea să te muţi
 
Cumva, aş fi vrut să mă mut în decorul Adrianei Grand din Steaua fără nume făcut la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu de Victor Ioan Frunză. Poate şi pentru că am fost (şi sunt) îndrăgostit iremediabil de spectacolul ăla. L-am văzut cu ambii Miroiu (Alex Pavel şi Andrei Huțuleac) şi s-a lăsat cu frisoane şi cu plâns cu muci de fiecare dată. Nu-mi plăcea deloc textul până să văd spectacolul asta şi nu înţelegeam de ce toată lumea se raportează la el că fiind un mare text al dramaturgiei româneşti. Când am văzut spectacolul ăsta am înţeles şi eu despre ce e vorba-n text. Era un spectacol atât de limpede, de subtil, de gingaş, de înălţător şi cu actorie atât de mişto încât m-aş fi mutat în decorul ăla doar că să păstrez senzaţiile pe care mi le-a provocat.

***
Alexandru Ion este unul dintre fondatori și actual co-președinte al Ideo Ideis, dar și co-fondator al proiectelor Relief sau SYT. A jucat în Furtuna, la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, la Teatrul Metropolis în Îngeri în America, la Teatrul Act în Vanilla Skype sau la Teatrul Excelsior în The History Boys. A fost unul dintre actorii selecționați la Sarajevo Talent Campus 2013, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo și în programul 10 pentru Film al TIFF, în 2015. A jucat rolul Adrian în serialul Atletico Textila, la ProTV.

Rubrica „Spectacolele lui...”
Mergi la Cea mai călduroasă zi din an