Spectacolul de teatru care mi-a schimbat viaţa (2)

Câteodată îmi place să mă uit la oamenii din sală și să-mi imaginez care este povestea lor de viață; mă gândesc la tot felul de inepții, îmi fac scenarii cum că tânărul din primul rând a scos-o la întâlnirea perfectă pe fata pe care o curtează de atâta vreme, sau că tipa aia care stă cufundată în scaun și dă scroll pe Facebook i-a promis vreunui actor că o să fie acolo, deși nu e foarte convinsă dacă vrea pe bune să rămână – sau că cei alături de care urmează să urmăresc spectacolul sunt pur și simplu pasionați de chestia asta foarte abstractă, mersul la teatru. Ei, de ultima variantă m-am convins că e adevărată la primul meu festival, Ideo Ideis VIII – era vara dintre a opta și a noua, eram mică, nesociabilă, confuză și nu cunoșteam pe nimeni din toată mulțimea care se adunase în fața Casei de Cultură. Pe vremea aia nu eram nici măcar în trupa de teatru Brainstorming, care evident era prezentă, din care făceau parte niște oameni extraordinar de frumoși și fooooarte departe de mine – de fapt, toți participanții cu trupele lor super fericite mi se păreau la zeci de mii de kilometri distanță, pentru că nu eram de-a lor. N-a durat mult până am ajuns la concluzia că n-aș putea să aparțin undeva mai tare decât aparțin super-găștii care se formează la Ideo, și-așa antisocială cum eram eu, am reușit la întoarcerea acasă să fiu acceptată în cea mai supercalifragilistică trupă de teatru și-am rămas cu prieteni foarte frumoși cu care încă țin legătura și pe care-i sufoc în îmbrățișări expansive de câte ori se întâmplă să ne revedem. Sunt pufoși și deștepți și tare simpatici, așa că m-am gândit să mă joc și să-i întreb care a fost spectacolul care le-a marcat cel mai tare viața, cum au perceput ei o astfel de experiență. - Roxana Caia, Plic, o revistă 

Nesomn

Era Noaptea Teatrului Independent. Era primul spectacol. Era Nesomn. Tot ce știam despre spectacolul pe care urma să îl văd era că e teatru-dans, iar pentru mine asta poate însemna doar ceva bun. M-am așezat în primul rând și am așteptat emoționată ca o mică balerină care merge să vadă Lacul Lebedelor. Nu am clipit deloc pe tot parcursul spectacolului, iar la un moment dat mi s-a tăiat respirația și a rămas așa până am dat de frigul de afară. Zâmbeam incontrolabil, plângeam, zâmbeam din nou și tot ce îmi doream era să nu se termine niciodată. E cu și despre vise, despre cum nu dormim deși încercăm și despre cum devenim una cu visele noastre. Melodiile alese m-au furat și m-au purtat cu ele, iar când a intrat Arcadie Rusu în scenă cântând la saxofon am știut că fac parte din visul lor, vis pe care până atunci doar îl vedeam. A fost sincer și frumos. După ce s-a terminat nu mai știam ce fac. Stăteam în față la Arcub, mă uitam în gol și voiam doar să țip cât mă țineau plămânii: „Vai, ce frumos! Au fost minunați!”. Nu am țipat, doar am inspirat adânc și am pus la loc sigur amintirea spectacolului. Am dormit bine în noaptea aia. - Irina Artenii, membru Brainstorming + Plic, o revistă

Fata din curcubeu

Fiecare moment începea cu râsete și se sfârșea cu lacrimi. Fata din curcubeu nu m-a marcat doar pe mine, ci pe toți cei care au fost prezenți în sala Casei de Cultură de la Alexandria. Tania Popa a creat cel mai viu personaj pe care l-am văzut vreodată pe o scenă. Treptat, s-a dezbrăcat de haine, de sentimente și ne-a pus pe tavă viața ei, ne-a arătat ce înseamnă iubirea și dorul. La finalul spectacolului, toata lumea plângea pe înfundate. Ne luam în brațe unii pe alții și nu spuneam nimic, pentru ca spusese ea totul. O invidiam pentru că își înțelesese povestea. Oamenii nu pot fi sinceri cu ei înșiși, nu au timp să se descopere și chiar dacă ar face-o, nu s-ar accepta pe ei ca suflete, ca elemente, ca spirite. Fata din curcubeu este trezirea la realitate pusă-n scenă. - Mădălina Cazacu, membru Oglinzi

Să te lege(ne)îngerii

2010. 900 km. 150 lei. 16 ani. Rebel, fugit de acasă cu pletele în vânt, cu păreri tranșante despre viață, artă și sens, cum e frumos într-a X-a. Citisem ceva cărți, văzusem ceva filme, eram chiar în dodoșca culturală a Botoșanilor. Eram avid de aventuri intelectuale pe termen lung. Am ajuns la Bulandra și mi-am făcut tatuaj pe tot corpul și sufletul cu Îngropați-mă pe după plintă (regia Yuri Kordonski). Revelator pentru că am înțeles puterea reală, psihologică și emoțională a unui spectacol de Teatru, împărăția pe care o poate stăpâni actorul pe scenă, impactul și importanța sincerității, a simplității ( + iluzia lor). Nu eram dus pe la biserică, dar sunt convins că ce am simțit organic și visceral atunci simt și fanaticii religioși. Atunci mi-am dat seama că Teatrul îmi este altar și spital. Nu a fost magie sau euharistie, ci pur și simplu și onest. O singură dată i-am sunat pe ai mei doar să le spun că îi apreciez. Atunci. Adevărul celeilalte realități, pioșenia, respectul. Fragilitatea și măsura. În Îngropați-mă nu a coborât îngerul, ci a fost Îngerul. -Vlad Galer, membru Atelierul de Teatru

Zic Zac

Of, ce greu mi-a fost să aleg unul singur spectacol. Au fost pe lista o grămadă de spectacole de la Ideo, fie ele invitate sau în competiție. Dar o să-mi las creierul să-și prezinte toate slăbiciunile lui despre un spectacol care s-a jucat cu capul meu până a bubuit de energie. Zic zac. Un spectacol care m-a făcut pe mine să zac încă 7-10 minute după ce s-a terminat, pe scaun, ca să pot realiza că am văzut, cu adevărat, un spectacol, în cel mai pur sens al cuvântului. Zic Zac mi-a trântit în cap cuvântul cel mai important pentru viitorul meu, oricare ar fi acela - „muncă”. Toată energia, toate bum-uruile coregrafice, tot talentul și tot sufletul lor au fost puse pe o farfurie frumos pictată, din care abia aștepți să savurezi. Hoho, și cum am savurat. Vibe-ul spectacolului te face să-ți dai și inima pe silent, să nu te deranjeze în timp ce te holbezi cu o privire pierdută și hipnotizată la cei trei distribuitori de fericire. Un spectacol de care te bucuri. Din plin. - Theodor Șoptelea, membru Drama Club

Almost Maine

Am căutat rapid prin sertarele creierașului meu ca să găsesc acel spectacol care m-a modificat cel mai mult și am trecut prin câteva până să ajung la Almost, Maine de la Teatrul de Artă - cel puțin acum ăsta a apărut primul. Stăteam într-o sală micuță și prietenoasă și nu știam la ce să mă aștept, iar apoi s-au stins luminile și am devenit o martoră a lungirii treptate a zâmbetului meu până s-a terminat spectacolul și am rămas doar un zâmbet cu două mâini și două picioare. Este un spectacol care m-a scos din bula de griji în care mă aflam și care m-a învățat să apreciez simplitatea și joaca, un spectacol care pentru o oră și ceva m-a adoptat și m-a mângâiat pe cap ca să pot ieși din îmbrățișarea lui încrezătoare și chiar fericită. Mi-a arătat că e frumos să iubești în orice formă și mă simt recunoscătoare pentru asta. - Ștefana Micu, membru Brainstorming + Plic, o revistă

De veghe-n lanul de secară

Mai 2007, Botoşani. Aveam 12 ani şi am văzut primul spectacol al Atelierului de teatru - despre care nu ştiam nimic pe atunci, doar că e ceva trupă de teatru la care se duce văr’miu. Am intrat în sală cu bunica mea, ne-am pus pe undeva pe la mijlocul sălii şi am aşteptat să înceapă. Eu venisem să îl văd pe el, de restul nu ţineam cont, nici nu ştiam ce va urma. Apoi s-a deschis cortina şi a început De veghe în lanul de secară după J.D. Salinger. Îmi amintesc nişte scaune puse în semicerc, apoi nişte oameni care apăreau şi de acolo se pornea povestea care mi-a marcat existenţa. Când spun poveste, o iau ca pe un tot: cu mine, pe mijlocul sălii, uitându-mă la ce se petrecea în faţa mea, ce vedeam, ce auzeam, ce simţeam - simt şi acum, era ca o febră care m-a apucat din scaun. Aproape că îmi simţeam corpul cum vibrează. Mă atrăgea pur şi simplu, mă hipnotiza, voiam şi eu să fac ce fac ei, deşi nu îmi puteam explica ce era. A fost primul meu contact viu cu teatrul, care a produs schimbări majore în interiorul meu. Pornind de la acel spectacol mi-am dat seama că asta e ceea ce mă atrage cu adevărat şi de atunci am căutat acea vibraţie în tot ce am făcut. În clasa a IX-a am intrat în Atelier şi de acolo s-au legat lucrurile într-un mod tare frumos. Pe lângă toate astea, în acea zi de mai l-am descoperit pe Tom Waits, care îl acompania pe Holden din când în când pe parcursul călătoriei sale - care a devenit, fulgerător, şi a mea. - Ilinca Prisăcariu, membru Atelierul de Teatru

Hotel PM

Eram în festival la Timișoara cu Brainstorming, iar în seara aceea pe program scria că mergem la Hotel PM. Dacă m-ai întreba cât a durat spectacolul, fără să verific pe bilet, ți-aș spune că maxim douăzeci de minute; totul a fost atât de frumos și rapid și absurd și inexplicabil, încât la finalul spectacolului mă simțeam total copleșită de situație. E printre puținele spectacole la care am aplaudat din picioare, fără măcar să conștientizez – n-are cum să nu te răpească și să te transporte în camera aia de hotel absolut superbă, cu pereți și pardosea de neoane și proiecții cu pop art în fundal, în care Superman este iubitul tău și scăpați din greșeală copilul în piure, în care o damă de companie dominatrix se retrage obosită în baia cu perete transparent în timp ce camerista este pusă la încercare de un vibrator pe care nu știe cum să-l arunce. Scenografia este năucitoare, iar coregrafia - semnată de Andreea Gavriliu, pe care am văzut-o la Ideo Ideis VIII în Zic Zac - explică tot ce n-ai înțelege în absența replicilor. Te bâțâi pe scaun, caști gura până la pământ, încerci să nu-i deranjezi pe ceilalți cât timp experimentezi zece mii de trăiri pe minut și muști din spectacolul ăsta până te trezește la realitate coregrafia de final, iar oameni din jurul tău par să știe mai bine decât tine ce vor face cu viața lor după ce ies din sală. - Roxana Caia, Brainstorming + Plic, o revistă

Mă tot duc

Am văzut multe spectacole bune. Am furat idei de zi cu zi de la câteva din ele și o mică parte din astea câteva m-au modificat. Da' unu' singur e Mă tot duc. L-am văzut întâmplător și l-am revăzut de 4 ori. A fost exact cum a trebuit să fie: simplu, sensibil, sincer, jucăuș, problematic, de viață. Mihai-Gruia Sandu și Oana Pellea, doi „nași de clovn” și o scenă goală. Atât. Suficient cât să mă gândesc „vreau și eu". Și am vrut. Și m-am apucat. Și am mereu nasul la mine...Just in case. - Voicu Aaniței, student în anul trei la UNATC și membru Brainstorming

Citește și prima parte.

***

Noaptea Teatrului Tânăr, care se va întâmpla vinerea viitoare, este un eveniment dedicat tinerilor, cu scopul de a-i apropia de teatru, având parte de un program de 8 ore special conceput pentru asta.