Spectacolul de teatru care mi-a schimbat viaţa

TERAPIA AMALIA

August 2008. Alexandria, Ideo Ideis. Caniculă. Câteva sute de suflete. Scena Casei de Cultură. Fiecare pe unde a prins loc, ba pe gradene, ba pe jos. Aşteptăm să înceapă Amalia respiră adânc.

La momentul ăla ştiam doar că este un One Woman Show. Nu ştiam la ce să mă aştept. Şi începe. Cu întuneric şi c-un ţipăt de bucurie din toţi rărunchii. Se aprinde lumina, o văd (pe Cristina Casian). O oră şi ceva nu mi-am dezlipit ochii de la ea. Şi a fost greu. Ba mi se închideau ochii de cât de tare râdeam, ba mi se umpleau de lacrimi. Atunci, acolo, în seara aia, am aflat ce iubesc la teatru: energia, gândul, simplitatea, esenţa, emoţiile şi mai presus de toate, faptul că cineva reuşeşte să îmi vorbeasca pe limba mea, despre mine. M-a marcat atât de tare că mulți ani după am mers la Teatrul Act de fiecare dată când s-a jucat. Ştiam textul pe de rost şi tot mă duceam. Ajunsesem să merg la Amalia ca la terapie. Cum nu mă simţeam bine, nu trăgeam la cârciumă ca alţii, trăgeam la Amalia. Râdeam, plângeam, îmi aminteam şi plecam acasă reparată. Cele 75 de minute de spectacol, erau singurele în care simţeam că nu sunt singură. Aşa mi-a schimbat Amalia respiră adânc viaţa. M-a ajutat să nu mă mai simt ciudat pentru că felul în care priveam eu viaţa era diferit de al celorlalţi. Eram 2. E bine câteodata să fie 2.

„Un vis durează câteva secunde şi ţi se pare lung cât toata viaţa. Şi dacă e invers - şi toata viaţa durează cât o respiraţie? Atunci poate-ar fi mai bine să respiri adânc, cât mai adânc…” - Ana Cucu, regizor de teatru 

MĂ TOT DUC

De 10 ani mă tot duc la Mă tot duc.

L-am văzut prima oară la 18 ani, cu prietenul meu din liceu. Apoi, fără să mă prind ce și cum, am ajuns să-l văd cu toți oamenii pe care i-am iubit. Și, după vreo 8 reprezentații, mi-am asumat ritualul. Dacă te duc să vezi spectacolul ăsta, încearcă să-l vezi, să înțelegi. Să fii prezent.

Spectacolul e non-narativ, jucat în doi și regizat de actori(Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu). În serile proaste, e cu cioace și patetisme. Reprezentațiile bune au umor de limbaj, refrene care ajung să te obsedeze și câteva momente incredibile cu mâinile Oanei Pellea, care știu să joace cât trei promoții de unateciști. E povestea foarte, foarte simplă a doi clovni, Tutuca și Solido, care se despart. Unul dintre ei se duce, și se tot duce, până când nu rămâne nimic de spus între ei. De ce pleci? Ce e de făcut acolo? (Totul. Și aici? Aici nu mai e nimic de făcut, pentru că au fost făcute toate). Ce-i aia teatru? Și, mai ales, de ce e întotdeauna mai greu pentru cel care rămâne?

L-am văzut ultima oară săptămâna trecută. Probabil chiar e ultima oară. În ăștia 10 ani am îmbătrânit, și eu și cei doi clovni. Mă bucur, totuși, c-am îmbătrânit împreună: e semn că suntem vii. Și eu, care am văzut de fiecare dată altceva în piesa asta simplă despre despărțiri; și teatrul; și Mă tot duc, care te duce și te-ntoarce printre toate lucrurile alea fragile, care se pot întâmpla între doi oameni. - Ioana Pelehatăi 

BECKETT CAN DAMAGE YOUR HEALTH

În pivnița de la Act, în mijlocul oamenilor care veniseră, ca și mine, să-l vadă pe Marcel Iureș, a apărut cu totul altcineva. Un bătrân unsexy și îmbrăcat ciudat, care a mâncat banane, a ascultat înregistrări din trecutul lui, a tușit (mult), a plâns (mult), a bolborosit înjurături la adresa condiției umane în general și a lui în particular. Un lup sfârșit cu ochii sticloși. O viață strânsă în câteva cutii cu role de magnetofon. „Vechi autopsii sinistre”. Krapp cel „din viitor”, cu tot cu benzile lui de căcat, m-a zdruncinat. A fost primul meu contact adevărat, simțit până-n vârful firelor de păr, cu o zonă în care rar m-am lăsat dusă de bunăvoie. Memoria. Nostalgia. Revolta. Pierderea. Ultimele zbateri. Apoi, mereu, întunericul și liniștea. Pe scurt, mormântul. Am plâns ca proasta, auzind brusc și ireversibil, cum începe să ticăie ceasul. Și de atunci tot ticăie.

Țin minte și acum un pic din rola 5 - „i-am cerut să mă privească și după câteva clipe a făcut-o, dar ochii abia s-au întredeschis, din pricina luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să le fac umbră și s-au deschis. <Lasă-mă înăuntru.>”. Ultima bandă a lui Krapp, 2003, toamna - cum altfel? - Elena Morar, regizor de teatru 

CU „O” DE LA OBSESIE

O fetiţă care aleargă cu un vaporaş de hârtie în mână. O batistă roşie înaltă cât un val şi o furtună care aşteaptă se ne facă pe toţi oale şi ulcele. OTHELLO?!, cu O de la obsesie, cu Z mut de la Zholdak și cu T de la tenebrele tinereţii mele. 16 ani, un Kent lung înfipt între buze, gânduri metalice şi o singură pasiune: să mă car din micul orăşel nemţesc, de ardeleni gospodari, în care îmi toceam pantofii roşii de Dorothy dimineaţa spre şcoală. O seară în oraş, iar eu schimbasem crâşmele cu poezele şi aromă vodcă lemon pentru un date romantic şi stingher la tiatru. Puşi unul lângă altul, tipu’ şi cu mine eram o alăturare mai eteroclită decât cea între tricoul cu un Jim Morrison stând pe vine, punctat cu înălbitor şi fotoliile roşii pluș, punctate cu dame în polka dots. Pe scurt, viaţa îmi părea stingheră... Până la prima lovitură de bici din obsedantul Undenied de la Portishead, a primelor şi nenumăratele salturi mortale ale Desdemonei în pieptul solidificat şi care suna a gol al maurul exotic. Suna a promisiunea unei vieţi dincolo, altundeva. OTHELLO cu Hell de la iadul aşteptării şi la final cu O de la cOcOrii care strigau din văzduh. La finalul serii, dorinţele păreau un joc S&M, dintre care „prea puţine se vor repara şi prea multe se vor uita.” - Ioana Mălău, secretar literar la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu 

O ALTFEL DE NOAPTE FURTUNOASĂ

Sala era la fel de mică cum mi-o aminteam, doar că de data asta trona o masă destul de lungă în mijloc, cu haine atârnate deasupra. Ezitând și foarte timidă m-am așezat acolo, auzisem că se stă cu actorii. Nu existau decât niște lumânări ici și colo și cam asta era toată lumina. Pe perete o poză veche, mă ducea cu gândul la pozele cu stră-stră-străbunica. M-am amuzat teribil când am văzut că fețele lor erau fotoșopate. Intră, se așează cu tine la masă, beau un vin, îți oferă o felie de ceapă. Lumea era intimidată de apropiere, unii chiar își plecau privirea când li se adresau direct. Chiriac și Veta se iubesc pe masă, fără nicio jenă. Într-adevăr, se stinseseră lumânările în prealabil. Zița era agitată, mă vântura și pe mine când se agita cu evantaiul. Am mai văzut piesa la mai multe teatre, dar acum mi-era cel mai drag de personaje. Parcă mai drag ca atunci când am citit-o. Erau vii, erau acolo, erau ei. Săreau pe geam, se așezau la masă, săreau din nou. Mă tot întrebam: oare ce crede lumea când trece pe stradă și vede un tinerel la bustul gol ieșind pe fereastră? Mi-am propus ca într-o seară când se mai joacă să trec pe acolo, într-o plimbare, să văd la ce-o să mă gândesc. Au fost prea multe piese care m-au impresionat, fie vizual, fie actoricește sau te miri cum, dar acum era diferit. O noapte furtunoasă a celor de la Auăleu Teatru de Garaj și Curte era altfel. - Ioana Bugarin

TEONA ȘI MONA

Teatru seminar. Bios și Eros, la Teatrul Odeon, după un text de Petre Țuțea, în regia lui Dragoș Galgoțiu, scenografia și costumele minunatului Vittorio Holtier. Eu, studentă în anul trei, 1992. Mă jucam cu un înger cocoțat pe o prăjină (pe care l-am păstrat), decupam în hârtie cămile, căsuțe și copaci, eram legată cu părul împletit în părul Fetei Pădure, Mona, cu care am rămas legată pe viață, mă uitam la actori, le urmărem vorbele, gesturile, zâmbeam și mă miram (asta cu miratul ne-a învățat profesorul de actorie, Dem Rădulescu), existam, nu pot să spun că jucam ceva, existam acolo, pluteam în spațiul sacru alături de niște oameni pe care îi iubesc de-atunci. Era fantastic, magic, așa a fost și când am ajuns în fața piramidelor și beduinii și cămilele adevărate și Sfinxul ne ascultau cu respirația tăiată, vântul împrăștia nisipul și purta emoțiile noastre în imensitatea deșertului (Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo), spectacolul ăsta era emoție pură, era ceva ce nu se mai întâmplase pănă atunci și nici de atunci încoace. N-am mai jucat decât în spectacole care să îmi îmbogățească sufletul, standardele erau atât de sus că asta m-a obligat să nu fac compromisuri și să înțeleg că nu are rost să fiu pe scenă decât dacă simt că e o experiență care să mă ducă mai departe, care să însemne ceva important, care să comunice și să dea ce e mai bun și mai frumos din sufletul meu. Urmarea lui a fost o poveste care s-a terminat cu mine mămică de Teonă, cea mai frumoasă încheiere posibilă și cu o prietenie pe care o prețuiesc și o păstrez adânc în suflet. – Ioana Abur, actriță 

LUI PAULIE

Toamna lui 2003. Eram doar o fată de 16 ani ca oricare altă fată de 16 ani. Locuiam la periferia unui oraş de provincie, dar mergeam în centru la liceul ăla cel mai bun, sub briza Dunării. Într-o zi ca oricare alta, ne-am hotărât să mergem la teatru, eu şi câteva dintre cele 29 de colege; aşa se cădea pentru nişte fete deştepte, ca noi. Mai fusesem până atunci la teatru, dar nu aveam nicio părere vizavi el. Văzusem ceva spectacole clasice, care trecuseră pe lângă mine ca şi când n-au fost. În seara aia, am ajuns la Drept că o linie. Se juca deja de vreun an, timp în care se construise în jurul său şi, mai ales, al actorului principal, acest Marius Manole venit de la Iaşi, o serie întreagă de poveşti pline de controverse. Din momentul în care am păşit în clădire, indiferentă la toate, şi până am ieşit, am primit, unul după altul, pumni în stomac. Pe primii mi i-a administrat muzica - Exit Music de la Radiohead, care răsuna în clădirea uriaşă din marmură rece şi catifea grea, cu acordurile sale de chitară în ritm sacadat, reluat obsesiv, şi vocea stinsă, pe ducă.

Apoi m-a luat în primire Paulie, via Marius Manole. Paulie, gay-ul care moare de SIDA; Paulie, prostituatul care îşi iubeşte fiecare client în parte; Paulie, fiul străin de mama sa; Paulie, misfit-ul de la care am învățat că aşa e viaţa, nedreaptă, în general. La final, mă simţeam de parcă fusesem mestecată şi scuipată de o gură uriaşă. Nu mai ştiam ce să fac cu mine. Am ajuns într-o cafenea aglomerată, din inerţie, unde se vorbea şi se fuma mult. Îi priveam pe toţi şi nu înţelegeam nimic. Eram întrebată lucruri, dar în loc să-mi iasă cuvinte pe gură, îmi ieşeau lacrimi pe ochi. Eram, de fapt, într-un fel de transă din care am ieşit abia câteva zile mai târziu. Am retrăit sentimentul ăsta de fiecare dată după Drept, în cele câteva zeci de reprezentaţii care au urmat. Devenisem dependentă de sentimentul ăsta până în punctul în care îl căutam tot mai des pentru că era cam singura dată când simţeam cum clocoteşte ceva în mine atât de viu că nu puteam să-l prind în cuvinte. De aici, din nevoia de a găsi cuvintele potrivite pentru viul ăsta, am început să scriu. Mai întâi, dialoguri închipuite şi scrisori imaginare; cu şi pentru Paulie, cu şi pentru ea. Pentru că tot de aici mi-a venit şi cea mai bună prietenă, alături de care am învăţat, ca într-un fel de ménage à trois, să împart şi să o fac cu bucurie. Și tot de aici am căpătat şi năravul de a dezvolta pasiuni la limită cu obsesia patologică, care par că n-au limite şi care mă consumă până mă lasă lată. - Mirela Petre 

MOMENTUL SCURT ȘI FRAGIL CARE TE ATINGE PE DINĂUNTRU

„Dar nu-nţelegeţi că nu mai vine?”, am bătut cu palma în pluşul grena al marginii de la lojă, fără să-mi dau seama că şuierasem vorbele. Abia când oamenii de lângă şi-au întors capetele, iar ai mei au început să râdă m-am potolit. Aveam cinci ani. Eram pentru prima dată la teatru şi priveam scena de final din montarea Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett pe scena Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. Rămâne una dintre victoriile îmbibate în candoare a ceea ce azi s-ar numi receptare. Cam la fel de sfârâitoare ca momentul când, pe la 16 ani, mi-a picat în mână Procesul lui Kafka: două zile nu l-am lăsat din mână, deşi puteam să jur c-o să se termine prost, chiar dacă n-aş mai fi strigat-o cu voce tare.

Ce ne face să rezonăm mai mult cu un spectacol sau cu altul? E momentul acela scurt şi fragil când ne atinge undeva pe dinăuntru şi ştim că tocmai ne-am mai injectat o doză de libertate? De-atunci, am făcut pace cu absurdul, l-am îmbrăţişat. Şi-am mai descoperit că emoţia n-are grade de comparaţie, în timpul piesei Purificare, de Sarah Kane, într-o montare de Andrei Şerban. Locuiam deja în Bucureşti şi aveam 24 de ani. Dacă se spune că suntem câte puţin din fiecare dintre oamenii pe care-i întâlnim, atunci poate că şi spectacolele de teatru ar trebui să fie oameni. – Ana-Maria Onisei

Un eseu personal despre cum teatrul poate să-ți schimbe viața: Adam și Ana