Străinul primeşte un dar

Unele dintre creaţiile artistice care-mi plac cel mai mult sunt construite pe acest principiu: prin materialitate vorbeşti despre lucrurile pe care eşti incapabilă să le exprimi. Interruptor este o instalație-performance care poate fi experimentată doar de către un singur utilizator, timp de 45 de minute, timp în care se suspendă temporar felurile în care percepem în mod normal spaţiul, timpul şi graniţele dintre „Tu” şi „Eu”. Utilizatorului îi este propus un mediu în care felul cotidian în care ne folosim de comunicare şi de protocoale ei sunt scurt-circuitate, iar el sau ea trebuie să găsească o modalitate proprie de a construi un dialog, folosindu-se numai de obiecte şi imagini.

Cristina Maldonado a creat un performance extrem de emancipator pentru spectator, cu o comunicare din ce în ce mai profundă între ea şi „străin” prin intermediul acelei instalaţii. Regulile performance-ului ei interactiv sunt clare, ceea ce creează o zonă de confort, iar o bună parte din merit e al artistei pentru prezenţă şi conexiune. Concepte similare de gesturi active şi interactive în artele performative ar putea contura modul prin care vrem să stabilim o legătură în viitorul apropiat. În urma vizitei sale la Bucureşti, Maldonado a fost de acord să-şi explice metodele. Despre perfomance în sine poți citi aici. 

Cred că mintea ta e plină de tot felul de lucruri care te fac atât de generoasă ca artistă.

Mă bucur să aud ideea asta exprimată verbal. Adică să primesc feedback, pentru că n-am ocazia să-i întâlnesc pe oameni după performance, în afară de organizatori. Oamenii au doar varianta redactării unui bilet atunci când pleacă. Vreau să le citesc pe toate când ajung acasă.

Nici nu mai ştiu ce am scris.

Creierul e cumva secătuit după intervenţie şi cred că măcar a scrie un bileţel e mai bine decât a încerca să vorbeşti, pentru că nu poţi verbaliza prea mult.

Cum ai început să-ţi alegi obiectele? Funcţionează la un nivel extrem de simbolic: elemente din natură, acele cărţi mistice similare celor din tarot, dar şi chestii practice ca banda adezivă, foarfeca şi aşa mai departe. Cum au ajuns toate la un loc?

E o chestie la care m-am tot gândit, pentru că obiectele sunt singura metodă prin care pot controla performance-ul. Trebuie să mă asigur că există terenuri comune, dar şi limite. Primul motiv pentru aceste alegeri încorporează obiecte de care sunt atrasă, care îmi atrag atenţia în viaţa mea de zi cu zi: lucruri care ne înconjoară, familiare dar poate dispensabile: fleacuri, poate – ai observat bateriile, sau lucruri desperecheate sau uitate pe care le ai din copilărie – zaruri sau cărţi. Cărţile sunt dintr-un joc mexican numit lotteria. Imaginile sunt folclorice, într-un fel. Mă gândeam la nişte universuri de care ar trebui să aparţină fiecare dintre aceste obiecte. Obiectele de birotică reproduc un mediu profesional. Sticla e elementul de bază în activitatea mea.

Performance-ul meu precedent era mai personal – am fi fost în aceeaşi cameră şi tu ţi-ai fi ales o frază de care într-un fel ai fi vrut să scapi şi am fi scris-o pe hârtie şi ne-am fi jucat cu oglinzi, ca să observi nişte trucuri vizuale construite în jurul ei. Cred că practica asta îşi are rădăcinile într-un soi de moştenire şamanică şi în interesul meu în propria cultură. În acel performance am împlinit potenţialul sticlei şi al lentilelor, aceste instrumente tipice pentru manipularea imaginii. Ele contribuie la tranziţia de la mediul curent la o altă lume, poate una magică, iar asta explică prezenţa obiectelor de sticlă pe masă. Cred că material-isticismul e un exemplu foarte bun despre cum ceva ce pare atât de banal poate avea o lume interioară plină de viaţă – lumina se mişcă, iar asta îl însufleţeşte, ceea ce te face să construieşti o relaţie cu obiectul. Stabilim o legătură iar apoi explorăm.

Ţi-a trimis cineva feedback după o vreme? În afară de bileţele, adică.

Nu. Nu cred că m-a contactat nimeni după aceea ca să-mi spună ceva despre performance. Ştiu că unii au fost foarte emoţionaţi – pot să-l aud pe „vizitator” când lucrez. Îmi place să păstrez lucrurile aşa. În felul ăsta aud reacţii mai emoţionale.

Ţi se întâmplă ca şi alţi oameni să te întrebe dacă ai de gând să fii atât de neaşteptat de intensă?

Cred că suntem destul de diferiţi, dar unii oameni chiar leagă ce văd cu o lume interioară şi îi dau o dimensiune existenţială acelei situaţii. Eu fac asta pentru că preţuiesc nivelul existenţial al performance-ului – pentru că asigură o comunicare imposibilă altfel. Eu furnizez informaţia în mod emoţional şi psihologic. Câteodată am simţit empatie, dezinvoltură şi deschidere în timpul performance-ului. Câteodată, după ce s-a terminat, mă simt nostalgică, mă simt ataşată pentru o vreme. După ce închid proiectorul, însă, sunt atât de bucuroasă că ataşamentul s-a dizolvat. Nu poate să existe, n-are niciun motiv să existe, e doar o experienţă minunată şi n-ai ce să faci în privinţa ei. Eu manifest de asemenea o particularitate care cred că e foarte valoroasă: a avea parte de atât de multă intimitate fără vreun risc – persoana vine să vadă cum funcţionează, dar după aceea toată lumea e liberă să facă ce vrea. Fără obligaţii.

Cine e ghidul?

Eu, în sensul în care eu construiesc cadrul, dar odată ce accepţi convenţia acelui cadru (statul într-o cameră, fără contact spaţial, doar o linie imaginară), accepţi că tu eşti acolo iar eu sunt în altă parte, dar ne putem auzi. Eu îţi dau nişte roluri la început, dar odată ce treci de acel punct, „răspunsurile” sau mutările tale creează direcţia. Eu o să te aştept să începi, o să văd ce obiect îţi atrage atenţia, apoi o să reacţionez. Propun nişte lucruri câteodată, sau îţi arăt în mod intenţionat un truc care-mi place, de exemplu o chestie optică. Din momentul în care începi să propui, însă, e la fel de necunoscut pentru mine pe cât e şi pentru vizitator.

Deci nu ştii încotro mergi? Ca un şablon? E ceva mai degrabă introspectiv, sau jucăuş?

Nu sunt interesată să împart oamenii pe categorii când ajung. Normal că observi nişte lucruri. Câteodată te aştepţi ca cineva să fie jucăuş, iar la final el menţionează o distracţie din copilărie, aşa că ai avut dreptate. Ştiu că s-ar putea să ne întâlnim într-un anumit punct şi să ne poticnim în altele. Unii oameni sunt mai haotici, alţii au nevoie de mai mult timp, dar asta nu-mi permite să categorizez strategia.

S-a întâmplat să fii mişcată dincolo de nivelul obişnuit în timpul sau după un performance?

Da, reacţionez adesea când mă confrunt cu unii oameni care interacţionează cu materialul într-un mod care pare pur şi simplu nebun – e vorba, de obicei, de artişti. Cineva a construit un obiect tridimensional cu banda adezivă, ajungând de la coală până la proiector. Altă persoană s-a gândit să spargă o bilă la un alt performance. Mai sunt şi oameni cărora nu le pasă de tine. Văd obiectele şi pe tine te ignoră. Apoi totul se reduce la culori şi alte chestii. Asta mă frustrează şi mă face să mă simt ignorată, dar e parte din ofertă – o să faci ce ai chef să faci. Sunt foarte conştientă de partea emoţională – simt un ataşament puternic, sau momente foarte satisfăcătoare la un nivel elementar. A observa cum e celălalt, a avea parte de o surpriză, dar niciodată n-a fost menit să fie ceva de genul... Nu ştiu. M-am întrebat cum să fac să rămân ancorată în concret. Procesul nu era despre a-i face pe oameni să simtă chestii sau să profite de un timp pentru a se observa pe ei înşişi, sau să se întrebe de ce şi cum fac ce fac. Nu ăsta e scopul.

Dar dacă ghidezi pe cineva foarte vulnerabil, care îţi simte sensibilitatea şi pune întrebări, asta te încarcă la un nivel mai presus de responsabilitatea artistică?

Eu nu văd lucrurile aşa – cred că pur şi simplu ne place ideea de oracol. Unii dintre noi caută asta peste tot. Instalaţia poate amplifica fantezia acestei persoane care ştie ceva ce tu nu ştii, dar nu m-am angajat niciodată într-o interacţiune de genul ăsta în performanceuri. Eu nu prea folosesc asta, pusul de întrebări, dar unora le place să întrebe. Când răspund, încerc să subliniez cât se poate de clar că uneori nu am un răspuns şi deturnez lucrurile într-o direcţie absurdă. Împărtăşesc lucruri, dar la un nivel filozofic, nu unul spiritual. Nu există o direcţie profetică atunci când arăţi cu degetul spre spaţiu, timp, cicluri, bla-bla. Când conţii responsabilitatea, ai o putere asupra acelei persoane, o să controlezi ce crede acea persoană. Faptul că nu sunt în camera aia şi utilizatorul găseşte un manual cu instrucţiuni pentru folosirea instalaţiei îl sau o ajută să înţeleagă regula despre folosirea experienţei aşa cum vrea – deci e destul de clar că e vorba despre ce vrea fiecare să obţină din ea.

Ai întrebat la un moment dat dacă vreau să văd. În momentul în care am răspuns descriind o senzaţie de suferinţă, ţi-a luat foarte puţin timp să tai bucăţele mici dintr-o panglică neagră şi să le pui într-un mic recipient de sticlă, peste care ai scris „acum”. Pentru mine, o persoană pe care nici măcar n-o vedeam m-a făcut să mă simt în siguranţă şi protejată.

Îmi amintesc foarte bine interacţiunea asta. Şi eu am trăit-o la un nivel mai uman. Ca să fiu sinceră, poate că am o pornire uşor perversă. Se poate întâmpla în cazul anumitor oameni care sunt disponibili sau interesaţi de schimbul ăsta uman ca acel spaţiu să devină unul de explorare sau expresie autentică. Momentele astea sunt aur curat. Mă fac să mă simt ca o fiinţă umană. Îmi amintesc că am văzut propoziţia. Ştiu că venea din interior, dar nu eram conectate cu acel subiect, el abia ajunsese. Nu pot să ignor genul ăsta de lucru. Nu e unul dintre obiectele mele, chiar vine de la tine. Am două opţiuni: să-l accept şi să adaug la el, sau să-l ignor şi să continui. O prefer pe prima. Se poate să-ţi fie frică, dar poţi să mergi după el. Poate fi un moment de frică: nu ştiu ce să fac cu asta. Dar pe de altă parte, metoda mea de abordare e să fiu foarte concretă şi specifică. Într-un fel, de-asta cred că pot lucra cu obiectele în acest mod explicativ. Acţiunile pe care le întreprinzi cu un obiect traduc foarte bine concepte şi emoţii şi abstracţiuni. Asta e ceva ce-mi vine oarecum natural, iar eu nu fac decât s-o urmez. A fost doar o reacție la materialitatea cuvântului. Suferință – foarfece – perturbare – protecție. Nu m-am gândit la înțeles, a fost doar o traducere. Unele dintre creaţiile artistice care-mi plac cel mai mult sunt construite pe acest principiu: prin materialitate vorbeşti despre lucrurile pe care eşti incapabilă să le exprimi. Supraviețuirea în aceste momente deschisă e legată de rămânerea la materialitate. Altfel aș putea să intru în panică.

Îți amintești primul tău performance de acest gen? Cum a fost?

A fost o repetiție. Nu prima reprezentație dintr-un teatru. I-am arătat-o unui coleg ca să-mi ofere feedback. E foarte experimentat și deștept. Eram foarte entuziasmată tot timpul și super încântată să am șansa de a fi cu cineva fără să fim în același loc. În acel moment foloseam deja cuvinte ca eu – timp – spațiu, și mi-am dat seama că funcționează: să trec dincolo de timp și spațiu și eu și el a fost euforia de a fi foarte aproape, dar fără niciun pericol.

Cum au fost celelalte performance-uri ale tale din Bienala Regională de Coregrafie de la București?

Mi-au plăcut mult. Oamenii care veneau fuseseră deja trecuți prin filtrul festivalului și al poveștilor auzite de la alții. A fost un echilibru foarte drăguț între jucăuș și emotional; s-a ascultat foarte mult, oamenii au fost curioși și dornici să încerce instalația. Unii dintre ei chiar râdeau.

Există diferențe mari între țări când vine vorba de reprezentare? Mă refer la faptul că oamenii sunt condiționați cultural să reacționeze diferit la genul ăsta de interacțiune.

Păi de exemplu în Cehia, unde locuiesc acum, e foarte dificil. Există o scenă alternativă, performance-ul ăsta chiar e susținut de un teatru alternativ, dar majoritatea oamenilor sunt străini și puțini localnici participă la el. Cred că nu sunt interesați de genul ăsta de lucrare în care se așteaptă de la tine să faci ceva. Mi se pare că sunt reci și distanți. E foarte periculos să generalizezi, dar am observat asta în timp ce locuiam acolo. Câteodată mă întreb dacă asta are legătură cu cultura sau cu mine. De fiecare dată am o anumită stare, iar asta înseamnă că performez diferit. În Rusia, oamenii erau mai filozofici, performanceul avea loc într-un muzeu de avangardă contemporană. Contextul influențează fiecare reprezentație. Mexicul e în mod evident mai degrabă relaxat, expresiv, și așa mai departe.

Ce ai învățat din această practică ludică și cum a influențat-o pe persoana care erai înainte de a începe?

Mă gândeam de curând la asta. Am înțeles ce fac de fapt pentru mine cu acest performance și apoi ce fac pentru ceilalți. Mi-am dat seama că de-a lungul anilor am putut crea ceva asemănător cu un proces de schimb. Cizelez scopul de a crea un mediu în care pot împărtăși lucruri. Asta e cel mai important pentru mine, la un nivel existențial. În același timp, pot să mă pun în postura de a primi ceva din acest schimb. Deseori faci performance-uri și știi că sunt foarte solicitante; pot fi dificile sau obositoare. Ca performer, îmi amintesc că mă gândeam că chiar trebuie să mă ofer pe mine însămi pe de-a întregul. Dar acum, cred că performanceul ăsta chiar e ca un vis pentru mine. E ca și cum ar veni cineva și m-ar întreba dacă pot să-mi imaginez cel mai minunat lucru din istorie. Poate că exagerez, dar nu există nimic care să îmi provoace mai multă plăcere decât a fi cu cineva în felul ăsta și a lucra în acest cadru, creând termeni potrivit cărora nu trebuie să urmez niciun protocol, format sau strategie despre ce înseamnă arta sau cum funcționează sau unde îi găsim loc în lume. Mă folosesc de artă pentru a obține ceva necesar pentru esența nevoilor mele. Cred că e un schimb onest. Eu obțin ceva din asta, cealaltă persoană obține de asemenea ceva din asta.

Începând din punctul ăsta, te întrebi cum să creezi ceva și cum ar funcționa. În București a fost ca un refugiu, având în vedere contextul excelent și oamenii implicați. Totul era mult mai haotic și mai precar cu performance-ul ăsta, dar de data asta aspectele tehnice erau puse la punct și asta nu m-a mai obosit. Am avut o camera alături unde am putut să am câteva minute între vizite, ca să mă întind, să mă mișc, să mănânc ceva. Am fost complet concentrată pe asta, iar cadrul a fost ideal. Cu ceva timp în urmă nu dormeam bine, nu mâncam bine, dar în momentul ăsta cred că a mă simți bine și a face artă în același timp sunt două lucruri de care n-am mai avut parte în același timp și acum au devenit realitate – e vorba pur și simplu de a te simți bine.

Poți să descrii traiectoria care te-a adus pe drumul tău de acum?

Cred că s-a întâmplat pentru că eram dansatoare, cu cam 10 ani de dans modern în spate, specializată în tehnicile astea de contact improvisation și release – dansuri postmoderne. Cred că punctul de întâlnire a fost mereu printre prioritățile mele, acel moment de interacțiune cu alt corp și înțelegerea sau percepția corpului în alt fel, care să fie misterios, dar nu ezoteric, încercând în același timp să păstrezi și realitățile alternative. Interacționezi fizic cu altă persoană, ceea ce e riscant, dar te descurci. Asta activează o parte din tine care nu există în vocabularul societății. Asta m-a ajutat să merg înainte. Am abandonat practica dansului și am început să lucrez pe video, pentru că sunt foarte vizuală. Traversarea continentelor a urmat după întâlnirea cu o echipă de artiști ruși, care sunt chiar radicali în felul în care lucrează și cum se apropie de obiecte într-un mod destul de teatral. Mă săturasem de dimensiunea egocentrică a dansului, totul avea legătură cu emoțiile mele și cu mine, eu fiind mediul. Așa că am schimbat mediile. Mi-a plăcut cum interacționau cu obiectele și cred că am împrumutat asta de la ei. I-am întrebat dacă aș putea să lucrez cu ei mai mult și să lucrez cum lucrau ei. Au avut proiectul timp de două luni, în 2003. A fost interesant pentru mine să văd o construcție paralelă a realității, diferită de structura capitalistă din Mexic. Îmi dă o senzație de nostalgie și confort ideea că noțiunile din locul din care sunt nu funcționează în tot universul. Nu zic că valorile din celelalte locuri sunt mai bune, dar variațiunea mi s-a părut încântătoare. Am rezonat și am cunoscut oameni și m-am simțit asemănătoare cu ei în felul în care ne refeream la lucruri. A început un nou capitol, iar mutarea în altă țară îți oferă libertatea totală de a o lua de la capăt. Am amestecat acțiunea cu un pic de dans, asta venind din nevoia de a abandona limbajul care era insuficient. Am făcut tot ce am vrut. Nimeni nu m-a criticat sau cenzurat: vin de atât de departe încât ei cred că fac chestii țicnite din cauza trecutului meu.

Ăsta e avantajul stereotipurilor culturale.

Da, ești protejată, într-un fel. Ai o pagină goală încadrată de niște așteptări, dar ai o „scuză”.

Te-ai întoarce acasă definitiv?

Nu pot să răspund; e vorba de motive personale. Din punct de vedere profesional, mi-a fost foarte clar că am nevoie să lucrez în străinătate, dar în ultimii 2-3 ani simt că ar trebui să lucrez mai mult pentru rolul social pe care arta îl joacă în țara mea. Situația e foarte diferită față de Europa, sau Europa Centrală. E foarte satisfăcător să faci artă în Mexic datorită situației sociale și a locurilor în care ajunge arta. Cred că în Europa ideea de artă e deja foarte bine digerată și are un loc clar în societate.

În Mexic sunt mai multe Mexicuri. Diferite straturi socio-economice și probleme de statut rasial. Hai să zicem că pentru anumite părți ale clasei de mijloc, funcționează ca în Europa – festivaluri, instituții, ministerul culturii. Dar în alte locuri, arta încă e folosită ca o unealtă pentru a le reda niște demnitate unor oameni care au un trecut complet distrus. Nu au nicio opțiune în viață, sau au una singură: să lucreze într-o mină sau ceva de genul. Nu au niciun trecut pentru că le-a fost distrus în mod brutal. Se agață de trecut, iar pentru ei arta e doar un lucru străin. Da, există festivaluri tradiționale... și ele structurate pe atât de multe nuanțe sociale. Poți să operezi altfel prin artă – e mai relevantă în anumite proiecte și mai necesară. Instituțiile o sprijină. Există oameni educați care știu unde trebuie să introducă o activitate care are legătură cu protejarea valorilor umane. Arta poate însemna redarea unei demnități limbajului, după distrugerea unei culturi care a fost acolo. Aceste nuanțe produc confuzii.

Cum se împacă familia ta cu faptul că ești la distanță de atâta timp?

Eu sunt din Mexico City. Am locuit acolo. Familia mea locuiește acum într-un oraș din apropiere. Și eu locuiesc acolo în anumite părți din an. Am văzut toate locurile, am lucrat peste tot. Acum locuiesc în Cehia. Nu știu sigur, dar mi se pare că sunt fericiți dacă eu sunt fericită. Până acum a funcționat.

Ți se pare că Praga e noua ta casă? Ce e casa pentru tine, din punctele de vedere ale timpului și spațiului?

Poate de-asta sunt obsedată de timp și spațiu, a fi acolo și a nu fi acolo, am trăit asta foarte profund. Nu prea fac parte din societatea cehă, nu sunt de acord cu ea din multe puncte de vedere, o admir din multe altele, mi-e dor de ea când mă întorc în Mexic. Noțiunea de casă e arbitrară și problematică. Poate că are legătură cu relațiile. Casa e locul pe care îl împarți cu anumite persoane mai mult decât un loc în sine. Am un partener de viață în Cehia. Acolo ar putea fi un fel de bază a mea în acest moment, dar cât încă trăiește mama mea, de exemplu, simt de asemenea că aparțin acelui loc.

Cu ce te ocupi în viața ta de zi cu zi?

Păi încă îmi place să dansez... Merg la niște cursuri de dans cu tehnica release, predau artă experimentală, mă întâlnesc cu niște oameni, sunt complecși și îmi place complexitatea lor. Au o grămadă de lucruri de împărtășit așa că îmi place să fiu cu ei. Funcționează în perioade. Dacă am un proiect, atunci e doar despre asta, poate să fie o perioadă lungă, ca o rezidență. Când sunt liberă, îmi place să fiu acasă, sunt domestică, îmi place să fiu acolo, să am timp să ascult un lecture, să studiez un anumit subiect, să citesc.

Ce te inspiră?

Păi e un artist, William Kentridge, îi ador prelegerile, pare să fi găsit combinația sau definiția lui proprie și perfectă despre ce poate să fie arta. Felul în care descrie lucrurile e atât de existențial încât nu înțelegi dacă e vorba despre artă sau despre viață, iar apoi vezi o animație făcută de el în studio și vezi exact ce îți imaginai când vorbea. Timp, spațiu, istorie, materialitatea și acțiunea, abordarea materialității, abordarea istoriei și vieții. Îi citesc și cărțile.

Pari să iubești viața. Și să-i apreciezi potențialul.

Când făceam prima mea declarație ca artist, ca dansatoare, încă, era așa: scopul meu ca artist e să susțin viața – în interiorul persoanei care îmi experimentează arta. Dar apoi asta s-a cam schimbat, acum mă simt diferit în legătură cu asta. Nu sunt sigură cum. Poate că acum aș înlocui acel cuvânt cu ”conexiune”, viața poate fi de asemenea experimentată ca un iureș, nevoia de senzația că ceva se întâmplă și crește în tine. De-a lungul anilor îți dai seama de atâtea alte chestii în tumultul de a fi viu, nu doar de dorința de a respira încă o dată. Cineva foarte apropiat de mine a murit de curând și mă gândeam că sunt multe lucruri pe care trebuie să le înfrunți pentru a continua viața cu moartea. Trebuie să găsești un mod de a coexista cu asta. Am înțeles că cele mai importante lucruri care rămân cu noi oglindesc de fapt - ăsta e un clișeu, dar... nu prea te prinzi de asta, deși o tot auzi – senzația pe care o aveai când interacționai cu acea persoană. Nu amintirea că am făcut cutare și cutare lucru împreună. Ci felul în care te simțeai când erai cu acea persoană, impresia generală. Dacă receptorul te făcea să te simți receptată sau protejată... atunci asta rămâne cu emițătorul. Cum nu sunt religioasă, nu am nicio teorie despre ce urmează. Poate e o chestie culturală, poate ai parte de intuiții, câteodată ai putea crede că mai există ceva acolo, dar e destul de greu de crezut. În unele momente simt că s-a întâmplat ceva, dar nu pot să mențin senzația. Nu știi dacă e un produs al conștiinței tale sau nu.

Ești împăcată cu tine însăți?

Cred că ajung undeva, unele lucruri se mișcă. Nu cred că în momentul ăsta sunt împăcată. Am făcut pace cu mine însămi din anumite puncte de vedere, dar există mereu un soi de întrerupere, ceva se mișcă tot timpul și nu poți să fii complet împăcată. Când te simți bine undeva făcând ceva anume, atunci ceva începe să se miște pentru o scurtă perioadă și îți schimbă perspectiva. Cu munca mea sunt împăcată.

***
Spectacolul Cristinei Maldonado Interruptor, din „colecția” The Stranger Gets a Gift, a fost prezentat de Centrul Național al Dansului din București în cadrul Ediției Pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie, în noiembrie 2016.