Teatrul German de Stat: dragoste la orice vizionare

Cred că toți oamenii pe care îi cunosc m-au auzit spunând asta cel puțin o dată: iubesc Teatrul German de Stat din Timișoara. A fost dragoste la prima vedere, de când am văzut vara trecută primul meu spectacol produs de ei (Hotel PM) și de atunci tot repet aceeași placă – „dacă m-aș fi făcut actriță, cel mai mult mi-aș fi dorit să joc la TGST.” Nu știu să explic rațional de ce mă comport ca o mamă emoționată care merge la prima serbare a copilului atunci când mă așez în sală și aștept să aud vocea aia perfect echilibrată care bolborosește într-o germană pe care n-o înțeleg că trebuie să ne închidem telefoanele mobile. Mă frustrează distanța (mai ales când văd din nou toate trailerele de pe site-ul teatrului) și mă enervează că sunt subiectivă. Mă consolez cu ideea că TGST nu m-a dezamăgit niciodată.

FUCHSIADA

Ajung cu jumătate de oră înainte de spectacol. Port acreditarea de gât de parcă ar fi o medalie de aur la cea mai importantă competiție din lume. Intru în foaierul teatrului și analizez câți oameni au venit deja. Multicei. Mă tot gândesc că e spectacol Sold Out și că sunt șanse să nu prind loc. Mi-e cald dar nu-mi dau hainele jos, sunt în blocstart. Mă gândesc unde ar fi mai rezonabil să merg, luând în considerare toți oamenii care au plătit bilet, astfel încât să nu pierd timp foindu-mă prin sală. Fug sus la balcon, trec rapid pe lângă plasatoarele care în mintea mea ar putea pune la îndoială veridicitatea acreditării, ochesc un fotoliu, dar nu mă așez – plătitorii de bilete vin în valuri neregulate și mă încing din ce în ce mai tare gândindu-mă că n-o să mai fie nici măcar un singur loc liber. Afară plouă și nu am de gând să fiu refuzată. Am găsit loc, și e chiar destul de bun. Tot nu m-am dezbrăcat. Stau încordată și dreaptă, scanez expresia fiecărui om care își caută locul. Cineva se apropie de mine și mă întreabă ce număr are locul pe care stau. Șapte, îi răspund fără nicio ezitare și sunt gata să merg la următorul scaun pe care l-am zărit liber. Nu, stai liniștită, caut alt loc. Nu mă liniștesc decât atunci când aud vocea perfect echilibrată care vorbește în germană. Începe spectacolul, nu mai au ce să-mi facă acum. Ăsta e locul meu. Încă nu s-a stins lumina, iar oamenii încă intră în sală. Ăsta este locul meu, și n-o să-mi demonstreze niciun bilet contrariul. Doamne, am legitimație de presă, n-au cum să nu mă creadă.

Fuchsiada este ca și cum ai intra în mintea unui neamț schizofrenic care a luat droguri psihedelice și o arde cabaret-vintage. Nu știu cum altfel să explic ce-am văzut miercuri seară la Odeon, pentru că descrierea din caietul program mi se pare mult prea neîncăpătoare. Sună extrem de sexy și exotic „poem eroico-erotic muzical”, dar, mai mult decât orice, întreg spectacolul mi se pare o halucinație care sfidează timpul și spațiul.

În mare parte, cred că ce mă atrage la teatrul ăsta este și faptul că spectacolele lui n-au nicio legătură cu cele pe care le văd în mod obișnuit în București. E pur și simplu altfel, parcă se bazează pe alte temelii ale teatrului decât trupele de aici. În Electra, Moșneagul (jucat de Konstantin Keidel – God bless) e un bărbat vopsit complet în alb, pe niște platforme albe uriașe, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni evazați cu imprimeu trippy, alb și negru. În Hotel PM, Ea scoate bebelușul dintr-o oală, din mini-bucătăria care iese dintr-un perete al camerei de hotel. În Fuchsiada, pianul înaintează, grație unui motoraș ascuns, până în capătul celălalt al scenei, unde Fuchs se oprește buimăcit și cade pe scaunul de pian lăsat acolo scena anterioară. „Așa e arta la nemți, calculată” spune un domn, așteptând la coada de la garderobă, dar mi se pare o explicație prea generică pentru fenomenul care se întâmplă în sălile de repetiții ale Teatrului German de Stat. Parcă fiecare spectacol își propune să te năucească, să îți fure ochii și să te ducă într-o poveste care n-ar sta în picioare nici două secunde în viața reală, dar care acolo, pe scenă, are la fel de mult sens ca adunările de bază. Evident că Fuchs (personajul principal al poemului) a preferat să iasă din urechea bunicii lui. Evident că Venus l-a chemat pentru o noapte în Olimp. Evident că-l distrug Vestalele plăcerii.

P.S: Pentru cine e fan – e așa multă androginitate în spectacolul ăsta!
P.P.S: Pentru cine vrea să-l vadă alături de copilul din dotare – documentare în prealabil despre „facerea lumii” n-ar strica. Să nu fie surprins copilul/părintele la fața locului. 

MICUL PRINȚ

Este ora 20:40 când intru în holul teatrului. Nu este încă la fel de multă lume ca la Fuchsiada, iar media de înălțime este mult mai mică. Îmi aduc aminte că în program este recomandat drept spectacol pentru copii fix când o clasă întreagă de puști cu vreo trei capete mai mici decât mine merg către intrarea principală a sălii, fiecare ținând triumfător câte un bilet în mână. Învățătoarea îi organizează repede în perechi de câte doi, iar plasatoarele iau la rând fiecare bilet. Odată ce ajung la locul meu de la balcon, îi văd cum își ocupă locurile cu o seriozitate ceremonioasă, și mă întreb dacă asta este prima dată când iau contact cu teatrul „de oameni mari”.

Micul Prinț este cartea mea preferată din toate timpurile, așa că muream de curiozitate să văd cum au transformat-o Peter Kerek și Iuliana Vîlsan într-un spectacol. Auzisem despre el cu puțin timp înainte de începerea FNT-ului, când i-am luat un interviu lui Nicholas Cațianis. Mi-a povestit că printre lucrurile care l-au convins să se lase cu totul pe mâna lui Peter atunci când au lucrat împreună la #TEENSPIRIT a fost spectacol ăsta – „o să vezi, are puterea asta să dilate timpul într-un fel pe care eu nu l-am mai văzut până la momentul respectiv.” Mare dreptate.

Nici nu știu de unde să încep să povestesc ce mi-a plăcut cel mai mult la spectacolul ăsta. Habar n-aveam că o să mi se pară vreodată firesc să îi văd pe Micul Prinț și Floarea dansând pe Beat It, sau certându-se pe Space Dementia. Silvia Török smulgându-și petalele pe You make me sick, because I adore you so? Priceless. Habar n-aveam că cele mai calde și mai mushy-woshy îmbrățișări sunt cele pe care le tot dă Richard Hladik de-a lungul spectacolului. E atât de frumos tot ce se întâmplă pe scenă, încât atunci când Micul Prinț îi cere Pilotului să-i deseneze o oaie, deja ai trecut prin atât de multe forme ale înduioșării, încât acum pur și simplu ți se frânge inima. Și știi că vine finalul. Și-ți dau lacrimile când se întâmplă asta. Și copiii, toți copiii din sală sunt cu ochii ațintiți la scenă, în timp ce părinții lor se foiesc în scaune.

Dacă-și face cineva listă de spectacolele pe care trebuie să le vadă într-o viață, să pună cu încredere Hotel PM, Electra, Fuchsiada și Micul Prinț. O să-nțeleagă de ce ador eu Teatrul German de Stat, și atunci n-o să mai fiu singura care face fangirling pe tema asta.

***
Fotografii de Adi Bulboacă.