Teona likes: Război

O fetiță desenează un șotron cu un ciot de cretă. Își târșâie genunchii de podea și unduiește cifrele în pătrățele, murmurând și chicotind. Apoi începe să sară într-un picior, de parcă asta-i cea mai tare chestie pe care ar putea s-o facă oricine, vreodată. Singurul defect în tabloul înduioșător e brațul ei stâng, care stă mereu strâns la piept.

 

Apoi tabloul se fărâmă, și șotronul nu se mai vede deloc. Apare Mama, cu sute de picături de transpirație clocotind pe vârful nasului, de nervi, epuizare și griji, și mai apare Sora, în ciorapi de plasă, tocuri, geacă roșie de piele și ruj întins lacom dincolo de conturul buzelor. Semira însă nu se oprește din chicotit, ba dimpotrivă, țopăie și se alintă ca de sărbătoare. Mama o trage de păr și țipă – să se spele, să aducă apă, să se îmbrace, să fie cuminte. Sora, Beenina, stă tolănită și râde zeflemitor din când în când, emanând o inerție contagioasă, care pare c-o să se lipească de oricine se nimerește prin preajmă.

 

Toate îl așteaptă de mult timp pe Tata – de așa de mult, că de fapt numai Semira îl mai așteaptă cu adevărat. Beenina rânjește strident, „e mort”, iar Mama dă din umeri fără să ia o poziție. Pentru că deși rutina lor pare că e într-un declin vertiginos, și-a găsit oarecum un echilibru – au bani din noua slujbă a Beeninei și fratele lui Tata, Ivan, are grijă de ele.

 

Beenina abia își mișcă ochii dintr-o parte într-alta, Semira fredonează cântece inventate de prietenii ei imaginari, Mama încearcă din răsputeri să găsească ceva de gătit. Dintr-odată, zumzetul lor e întrerupt de niște pași bolovănoși - intră în cameră Tata. Surorile aproape se teleportează în celălalt colț al încăperii, ascunzându-se una-ntr-alta, iar Mama înțepenește. El zâmbește larg. „Sunt acasă”.

 

În câteva ore, lentoarea obișnuită a casei e sfâșiată -  Beenina își șterge rujul cu mâna, și-și ține picioarele cât mai lipite, trăgând de fustă în jos, nevrotic. Tata își strânge fetele în brațe cu o emoție stângace; afectuoasă și în același timp brutală. Nu mai știe cum să le țină pe genunchi, și nici care-i care. A orbit.

 

***

Când apar actorii pe scenă, parcă sunt demult în pielea personajelor. Onestitatea lor e prezentă și în propriile gesturi, banale (când se scarpină, gesticulează sau merg), dar și în cele față de ceilalți (cum se urmăresc cu privirea, sau cum se miră când ascultă). Există un fel de candoare în reacții, care plusează empatia publicului față de lanțul de evenimente nefericite din viețile lor. Ce iese în evidență pe tot parcursul spectacolului, e individualitatea personajelor: în timp ce părinții se ceartă în față, Semira se joacă sub masă, și dacă îți ciulești urechile poți să auzi conversațiile jucăriilor pe care le învârte în aer cu vădită fascinație. Sau starea de confuzie din ce în ce mai acaparatoare a tatălui, care se regăsește de la cum se așază pe scaun, la cum zâmbește maniacal și amuzat de propriul coșmar prin care trece, și pe care îl exteriorizează cu fiecare ocazie.

 

Viețile personajelor se contorsionează rapid, ghidate de dâra râncezită care se prelinge în tot orașul, în urma brațelor gigantice ale războiului. Tata se luptă cu asumarea rolului de somnanbul și se scufundă în ideea că războiul e de vină pentru tot – pentru că aproape își violează soția și fiica, pentru că vrea să fie lăsat în pace majoritatea timpului, și pentru că toată lumea se joacă de-a v-ați-ascunselea. Mama e prea slăbită chiar și să își îndeplinească visul: să fugă cu Ivan, departe.
 

Beenina vrea să plece și ea, și mai departe decât mama. Să aibă haine frumoase, poate să se căsătorească. Și Semira ca să poată merge la școală, cu tot cu ouăle Kinder și jucăriile-surpriză.
 

Distribuție: Costin Dogioiu, Lorena Zăbrăuțanu, Lorena Luchian, Eliza Păuna, Rareș Andrici