„Non, rien de rien/ Non, je ne regrette rien/ Ni le bien qu’on m’a fait/ Ni le mal, tout ҫa m’est bien égaaal…” se aude de după cortină. Dar nu cântă Edith Piaf, ci niște băieți, pe tonuri grave de bas și bariton. Sunt la Teatrul Excelsior și începe piesa lui Alan Bennett, The History Boys - Povești cu parfum de liceu. Sunt opt tipi, îmbrăcați în uniforme cu sacouri albastre, pantaloni crem și rucsacuri maro, iar scena e o sală de clasă, plină de cărți, de la Enciclopedia Britannica, la Marx, H. G. Wells, Byron și Huxley. Pe tabla din spatele catedrei scrie mare: OxBridge.
Elevii din clasa de istorie de la liceul Cutlers' Grammar School din Sheffield au un obiectiv clar: să intre la Oxford sau la Cambridge, iar directorul liceului (Cristian Nicolaie) îi susține cu tărie, pentru că vrea să crească prestigiul școlii. Doar că bătrânul profesor Hector (Mihai Dinvale) are alte ambiții. Orele lui de istorie sunt dedicate lecturii de poezie clasică, discuțiilor filosofice și scenetelor improvizate, în franceză. E preferatul elevilor. Lui Hector îi pasă prea puțin de Cambridge și Oxford. Pentru el, mult mai important este ca elevii lui să pună preț pe cultură, să caute cunoașterea de dragul cunoașterii, chiar dacă uneori n-o înțeleg pe deplin: „N-o înțelegi întotdeauna? Timms, eu n-o înțeleg niciodată. Dar învață acum și vei înțelege cândva”, îi explică unui elev curios.
Stilul haotic de predare al lui Hector pune în pericol admiterea băieților la OxBridge, așa că directorul îl angajează pe tânărul profesor Irwin (Radu Iacoban). Pentru Irwin, „educația nu e ceva pentru când o să fie bătrâni și cărunți, în fața focului. Educația e pentru acum.” Abordarea lui este metodică și nu prea îi pasă de adevărul istoriei. Nu o vede ca pe a matter of conviction, ci ca performance and entertainment. Personajul lui Irwin, ingenios interpretat de Radu Iacoban, este profesorul cutezător, care caută să nască intrigi prin felul în care abordează istoria este, de fapt, solitar și nesigur, un cinic care, pe cât de curajos vorbește despre Holocaust, pe atât de temător e să-și dea liber impulsurilor. La polul opus, exuberantul Hector găsește plăcere în orice formă de artă și insuflă spiritul renascentist elevilor lui. Antiteza dintre Hector și Irwin exprimă una dintre temele majore ale piesei: cultura versus educația - iar elevii sunt prinși la mijloc. Învață pentru viață, ca să fie more rounded human beings, sau învață ca să treacă un test? Mi se pare că dezbaterea este de actualitate. Primul 8 pe care l-am luat în liceu a fost o înfrângere. Sistemul m-a învățat că nota e mai importantă decât informația cu care rămân, iar eu nu l-am pus la îndoială decât mult mai târziu.
Între băieții de la istorie și profesorii lor se creează legături profunde. Hector își plimbă în fiecare miercuri câte un elev cu motocicleta și îi oferă un tratament special. „Who’s on pillion duty?”, întreabă nerăbdător. Posner (George Albert Costea), cel mai tânăr dintre băieți, evreu, scund și gay, e îndrăgostit până peste cap de Dakin (Alexandru Ion), frumușelul clasei. Suferă când vede că Dakin și Irwin flirtează. Se simte singur și caută companie în persoana lui Irwin, își dă seama că și el e gay, așa că i se confesează: „Domnule profesor, cred că s-ar putea să fiu homosexual.” Răspunsul profesorului e dezamăgitor și rece: „O să treacă”. Homosexualitatea este o temă a piesei, tratată mai degrabă din perspectiva în care fiecare personaj își gestionează pornirile. Radu Iacoban redă lupta interioară prin care trece Irwin când se simte atras de Dakin. Sub aparența detașării și obiectivismului, se simte nesiguranța și ezitarea personajului. Pe cât de curajos e când trăiește istoria, pe atât se limitează când vine vorba de a-și trăi viața, după cum îl acuză Dakin, cu ciudă.
Pe tot parcursul spectacolului, personajele scriu cuvinte cheie pe tabla din spatele catedrei: OxBridge, CONCURENȚĂ, ADEVĂR, cu o pereche de țâțe desenate sub el, PĂCATE, APOTEOZĂ, HOLOCAUST, SEX, SIMULARE și PIERDERI. The History Boys e un amestec de scene cu dialoguri grele și intermezzo-uri muzicale comice. Râd cu gura până la urechi când Timms joacă rolul prostituatei care folosește le subjonctif, într-una din scenetele de la orele lui Hector. Mi se face pielea de găină când Posner și Hector recită The Drummer Hodge a lui Hardy. Posner e de vârsta lui Hodge, iar Hector are vârsta lui Hardy, la momentul scrierii poeziei. Pe amândoi îi unește o singurătate apăsătoare; profesorul și elevul găsesc consolarea în literatură.
Regizorul Vlad Cristache reușește să îmbine temele abordate de Bennett într-un spectacol fluid și coerent. Atenția la detaliu reiese din mici artificii scenografice. Urmăresc pe toată durata spectacolului ventilatorul de deasupra scenei, care pornește obsedant numai în momentele statice, cele mai încărcate. Aproape că nu-mi dau seama că sunt în sala de spectacol de trei ore.
Când dau să ies, mă uit la afișul spectacolului. Puștanii de liceu mă privesc obraznic. Dacă ar avea altă atitudine, nu ar putea să vorbească așa ușor despre poezie, singurătate, istorie, sex, homofobie, antisemitism și adevăr. Rămân cu Posner în minte, cântând Echo and The Bunnymen: All the simple stuff never understood/ Like right from bad and wrong from good/ Deny/ That you were ever tempted by the/ Lie/ That there's an answer in the/ Sky și mă întreb dacă nu cumva am trecut de 18 ani fără să-mi pun întrebările potrivite.
The History Boys sau despre om şi istoria lui
„The History Boys. Povești cu parfum de liceu”- de Alan Bennett, în traducerea, regia și scenografia lui Vlad Cristache, se joacă la Teatrul Excelsior din București.
Fotografie de Adi Bulboacă.