The Hole In Your Head

Ne-am întâlnit în Energiea ca să aflu mai multe despre masterul de Creative Writing pe care l-a terminat la University of Warwick, despre cum a editat și publicat cartea pe banii ei, despre începuturi, frici, eșecuri, bucurii și alte lucruri neserioase.

Cartea ta – The Hole In Your Head – e scrisă in engleză, ceea ce poate stârni inclusiv prejudecăți. Spune-le celor care ar avea așa ceva de ce ai simțit nevoia să o scrii în engleză.

În primul rând dintr-un motiv pragmatic. Când am aplicat la University of Warwick, masterul de Creative Writing, aveam o idee de short story, pe care, inițial, am scris-o în română. Mi-am luat liber de la birou o săptămână, aveam totul în cap, știam cum o să fie. După aia m-am hotărât unde vreau sa aplic (îți trebuie un portofoliu) și am început să traduc și am simțit cum se pierd niște lucruri. La master am reînceput să scriu și mi s-a părut o povară să stau să scriu mai intâi în română, apoi să traduc, își pierde tot farmecul. M-am obisnuit cu exercițiul de a scrie in engleză, care mi s-a părut mult mai permisiv ca spațiu de joacă. Mi s-a întamplat chiar să-mi aud colegii (native speakers) mirându-se uah, cum ți-a iesit asocierea asta de cuvinte, eu nu aș fi putut să o scot: cred că e tocmai datorită barierei de limbaj. Acum, gândindu-mă la a doua carte, mă întreb în ce limbă să o scriu. 

Ce-ți dorești pentru cartea ta? Ai terminat de scris acum un an jumate, ai încercat să o publici undeva?

Am încercat la un moment dat în U.K. La recomandarea tutorelui meu, David Morley, care m-a pus să trimit portofoliul de poezie care a luat cea mai mare notă din an, bla bla, a avut super review-uri, du-te la următoarele edituri și spune-le că eu te-am recomandat, folosește numele meu oriunde. Și am început să trimit de aici (eram deja în RO) pliculețe, letters of intent, etc. Am aplicat și am primit la un moment dat un card (englezilor le plac mult cardurile) în care de la o editură încercau să-mi explice că, deși vin cu the highest recomandation, eu sunt, totuși, din România, și cum pot să am pretenția ca ei să mă publice în U.K., când ei au scriitorii lor, nezicându-mi, însă, nimic despre work in sine. Asta a fost o încercare. O altă situație a fost cea în care un alt tutore, Dragan Todorovic, care m-a susținut foarte mult, mi-a spus într-o zi: sper să nu te superi, dar am trimis manuscrisul tău publisher-ului meu, pentru că eu, spre desosebire de tine, cred în tine. Și răspunsul lor a fost: ne place foarte mult cartea ta, dar noi publicăm două titluri pe an, iar anul ăsta nu poate fi al tău.

Și în București?

Cazul ideal ar fi să vină cineva și să-mi spună: am citit cartea ta, vreau să ți-o public. Asta nu o să se intâmple, am trecut de stadiul ăsta de optimism.

Ai s-o lași să moară?

Nu, chiar nu vreau asta. Și atunci un prim pas ar fi să fac un research. Am fost invățați că e un proces, la un moment dat, dacă vrei să găsești un loc unde vrei să fii publicat, trebuie să stai mai întâi să vezi pe unde publică scriitorii tăi preferați sau care a fost editorul cu care au lucrat și de acolo te duci tu și le trimiți, ca să fii sigur că au cât de cât o tangență cu stilul tău. Recunosc că nu știu foarte bine editurile din București, dar nu am s-o las să moară, pentru că eu cred în ea. În primă fază, am s-o pun, poate, pe net, dar asta e cu totul altă experiență decât cu cartea în sine, care chiar arată bine.

Povestește-mi cum a ajuns, în forma asta și pe banii tăi. Știu că s-au implicat în editarea ei George Roșu (ilustrație copertă) și Bianca Albu (design).

Prietenul meu a avut ideea asta cu self publishing și mi-a făcut cadou de ziua mea cartea mea. Nu vrei să știi cum arăta la început: nu avea cuprins, la final erau impresiile lor, nu erau paginile numerotate, nu avea pagină de început… Și am zis, ok, o fac eu, așa cum mi-ar plăcea mie să fie în mâinile mele, să-mi placă design-ul, să zâmbesc din când in când, să zic: uite ce tare, a făcut aici un typo simpatic, m-am prins cum a făcut titlul, ah, uite, literele astea cad… Și Bianca Albu a fost foarte entuziasmată de proiect, mi-a zis: stăm pe el o săptămână, mă lași să fac cum vreau eu și apoi discutăm. Și a iesit ceva foarte tare, cred eu. Cu cea mai frumoasa copertă din toate copertele posibile (mulțumesc, George Roșu)

Câte exemplare ai scos?

300

Câte mai ai?

Câteva, vreo 10 cred.

I-ai făcut și pagină Facebook.

Da. Pentru promovare, dar m-am gândit si că neavând review-uri de la critici, să existe reacții de la cititori, ceea ce pentru mine e mult mai important. De aici și albumul de pe facebook Too Honest Reviews.

Ce crezi că te validează pe tine ca scriitor?

În momentul în care oamenii dau bani ca să-ți cumpere cartea.

Hai să ne intoarcem la Warwick. Ce ți-a dat? Ce-ai pierdut pe drum?

Warwick-ul a fost cel mai tare an din viața mea. Și cel mai greu. Un amalgam de lucruri bune vs. momente nasoale și, mai ales, mulți oameni noi. Nu venea nimeni să ne spună: azi vorbim despre personaj, deschideți-vă caietele. Nu. Aveam foarte multe workshop-uri în care, prin rotație, dădeam cu o săptămână inainte ce ai scris tu, toată lumea citea, inclusiv tutorele, și apoi vorbeau despre ce ai scris. Și tu ascultai. Cam asta era. Și aveam foarte mult de citit. Imaginează-ți un an în care stai într-o cameră foarte mică și tot ce ai de făcut e să scrii și să citesti. Și să te-ntâlnești cu oameni. Venea și Mario Vargas Llosa să mai vorbească un pic cu noi. 

Ce oameni mișto ai mai întâlnit?

Mulți scriitori britanici. Asta mi s-a părut foarte tare, eu aici nu aș fi avut cum să aflu că există și te duci acolo si iți dai seama că sunt super premiați și apreciați. Cum era, de pildă, A.L. Kennedy cu care am avut o întâlnire foarte nice pornind de la problema mea cu faptul că ei erau foarte amabili, mult prea amabili. La primul portofoliu am luat o notă foarte mare și nu îmi dădeam seama dacă e de încurajare sau chiar sunt eu ok.

Ți-ai dat seama până la urmă?

Da. Am întrebat-o direct. I-am spus: hai să fim foarte sincere, am nevoie de asta. Am un job, sunt copywriter, pot să trăiesc o viață din asta, dar m-ar ajuta foarte mult să-mi spui dacă sunt pe calea cea bună, dacă există ceva în scrisul meu ca să știu măcar să nu îmi pierd timpul. Nu vreau să fiu unul din oamenii ăia care chiar cred că scriu frumos, dar nimeni nu mă înțelege, de fapt, și nu contează, sunteți toți niște prosti, o să vă dați voi seama mai târziu cât de valoroasă sunt. Mă distrez anul ăsta, citesc, fac ce vreau, dar vreau să știu când mă întorc acasă dacă să mă agit pentru asta sau nu. Dincolo de chemare, ca a invocat chemarea… Băi, nu, e ok. Pot să dorm noaptea, nu mă doare, nu sufăr. Și a fost foarte simpatică, a râs vreo cinci minute după care m-a liniștit și mi-a zis că pot să continui să scriu, că nu e nicio problemă.

Care e lucrul cel mai important pentru tine cu care crezi ca ai rămas de la Warwick?

Dincolo de întalniri, de nume (scriitori, invitați de la BBC, etc.), e energia pe care am primit-o de la colegi și profesori. Am venit în România și mi se părea că e o stare generală de leșin. În același timp, simt că nu am făcut suficient de mult cu tot ce am invățat acolo.

Îmi spuneai, totusi, că ai un al doilea proiect. Dezvoltă!

Nu. Nu pot să-ți spun, dar e proiectul de care vreau să mă țin ca să nu-mi mai pară rău că au trecut mai bine de doi ani și nu am făcut mare lucru.

Un scriitor pe care l-am cunoscut la Madrid - Risto Mejide - pe care vreau să-l traduc la un moment dat, și care, ca și tine, lucrează în advertising, îmi spunea că pentru el a crește înseamnă a învăța să te desparți. De succes, de bani, de tine însuți. Pentru tine ce înseamnă a crește?

A crește înseamnă să nu faci ceva care să aibă ca scop banii, înseamnă să nu-ți dai voie să te plictisești, a crește înseamnă inclusiv asta – să nu mai ai prejudecăți, să deschizi cât mai multe porți.

E ceva ce ai vrea să mai spui și nu am ajuns în zona aia cu acest interviu?

Nu știu. Mi-ar plăcea sa fim mai relaxați aici. M-am trezit inclusiv în situația în care mi s-a spus: ah, au avut părinții tăi bani, ți-ai permis să faci asta. Potoliți-vă! Am plecat cu o bursă, chiar m-am chinuit, nu a fost ușor, dar chiar dacă ar fi avut ai mei bani e ok. E foarte bine să plătești pentru educație. Sau legat de cealaltă situație în care te găsești și tu acum și despre care am vorbit, când m-am intors, acum vreo 2 ani, mă priveau toți cu milă parcă: n-ai job, n-ai bani, n-ai unde să stai, ce ai să faci? Și în capul meu era: am trăit cea mai tare chestie din viața mea, am atâta energie că nu știu de unde să o apuc și un optimism de ăsta – mă duc la Mega Image să bipăi chestii până îmi găsesc ceva, nu vă mai ingrijorați pentru mine, că nici pe voi nu vă vad ok cu un job de la 9 la 6, sunteți triști și iritați și fumați 10 pachete de țigări pe zi. E ok și să nu știi ce să faci. Uneori ies mai multe chestii din asta decât atunci când ai un plan. Și gata. Atât.

***
Raluca Ștefănescu tocmai ce s-a întors de la Madrid, unde a stat timp de 7 ani (dintre care, 2 la Londra). A făcut studii de management cultural, a curatoriat expoziții de fotografie și, o vreme, a pus și muzică în cluburi în weekenduri.