Toamnă fără sfârşit, 1941

Nora Sedler a avut noroc la Litzmannstadt. A avut noroc și la Auschwitz. A cântat Puccini când a fost violată. A cântat Mozart când au venit să ia copiii proaspăt născuți. A cântat multe arii celebre la petrecerile cu muzică, alcool și împușcături. „Am avut noroc”, spune ea, senină.

În mijlocul scenei, se aprinde un reflector. Sub el, stă actrița Wioleta Komar. Are o rochie cu pene, machiaj strident, o caschetă pe cap, care îi acoperă în întregime părul. Wioleta e Nora, o cântăreață de operă care a scăpat vie din lagăre. Acum, la mulți ani după, Nora încă mai cântă, călătorește prin lume, dă interviuri, și refuză să fie fotografiată. E o divă. Într-o zi, primește o scrisoare de la un tânăr care își dorește să o vadă. A scris un rol special pentru ea. Își dorește foarte mult să o vadă.

Este 1941. Nora, împreună cu alți artiști evrei, este adusă în „ghetto”. Naziștii sunt încântați de vocea ei; devine preferata tuturor. Cântă. Zi de zi, cântă, sub privirile trupelor din Gestapo. Cântă goală, ignorând ironiile soldaților. Cântă ferm, cu arma la tâmplă. Cântă, în timp ce vede lumea terminându-se. Cântă, supraviețuind.

Vorbește despre public, despre ovațiile de după spectacol, despre jurnaliștii care o asaltează. Vorbește despre Simon. Simon ține notițe, sună oameni, ține minte tot, Simon o dojenește că fumează. „Nu fumez!”, strigă, în timp ce mai cere o țigară. Simon e ca un tată.

„Louder!”, i se strigă, în timp ce soldatul își desface cureaua; „louder”, în timp ce e aplecată pe masă; „louder!”, iar din vocea puternică nu mai rămâne decât un scâncet; „louder!”, totul în timp stă aproape nemișcată pe scenă, „louder!”, și din buzunar scoate un evantai roșu, care se desface, devine tot mai roșu, „louder!”. Se face liniște.

Un jurnalist american insistă să îi ia un interviu. Își va pierde jobul dacă nu i-l ia. E tânăr și insistent, arogant și speriat în același timp. „Nu-mi place muzica”, spune Nora; dar cum să nu vă placă muzica, de ce nu v-ați apucat de făcut pantofi după război, „pentru că eram mai bună la muzică.”

În lagăr făceau botine de lemn. Acum, acest compozitor lovește coardele unui pian cu o botină de lemn, Nora își acoperă urechile cu mâinile, închide ochii, o doare capul, botinele de lemn, ce caută aici, botinele de lemn trebuiau să rămână acolo. Nora e oripilată. Compozitorul îi trimite o scrisoare de mulțumire, nu s-ar fi gândit niciodată că spectacolul lui va deveni un simbol pentru ororile Holocaustului.

Nora a chelit după război. În ziua în care a născut, și-a ascuns copilul. A reușit să îl trimită în afara lagărului, spre adopție, unei familii din Polonia. A continuat să cânte, băiețelul ei era în siguranță. Peruca îi vine ca turnată, oricum.

***

Nora privește în gol, cu scrisoarea în mână. Se sting luminile. Tânărul o va aștepta să iasă din cabină, ca să stea de vorbă cu el, oricât ar dura. Are un rol special pentru ea. Își dorește foarte mult să o vadă.
_

Diva, în regia lui Stanisław Miedziewski, a fost prezentat la București, la CNDB, în cadrul festivalului News From Polska. Pentru acest rol, scris special pentru ea, Wioleta Komar a primit titlul de cea mai bună actriță în cadrul festivalului „United Solo” din New York.