„Uneori mă simt atât de singur că am impresia că joc într-un film minimalist”

Laurențiu Ion. Îi știam numele de pe lista celor admiși la masterul de publicitate de la Litere. În prima noastră sesiune, îngheţam în faţă la BCU. Eram doar noi doi, restul colegilor cedaseră nervos în fața examenelor. Iar când lumea pare leșinată într-un ger cumplit şi ai doar un pahar de ceai fierbinte, nu te mai poți încălzi decât cu mici destăinuri, uneori stranii și explozive, din alea care-ți pocnesc în ureche atunci când le-auzi. Așa l-am cunoscut pe Laur. A început să-mi povestească, ascuns în spatele norilor de aburi, despre o situație urâtă-n care intrase. Urma unul din cele mai grele examene, dar observasem că ochii îi săreau peste rândurile lui Kotler, aşa că mi-am spus să-i fiu colegă bună şi să-l întreb ce-l macină.

N-am să înţeleg de ce a citit pe faţa mea „încredere”, el fiind genul de om care suspectează o pasăre de planuri stranii atunci când ciripește ceva mai tare. Cred că nici el nu ar şti ce să răspundă la întrebarea asta. Schimbasem câteva saluturi politicoase până atunci, atât cât era normal între doi oameni care parcă se recunosc de undeva, dar nu ar putea să spună exact cum sau de unde.

Născut în Târgoviște, adolescentul Laur picta și juca-n piese de teatru. Făcea parte dintr-o trupă formată ad-hoc care juca-n piese de teatru cu scop caritabil. Poate nimic neobișnuit. A vrut să devină ba arhitect, ba actor, dar a ajuns să termine Litere. Nu a crezut că e îndeajuns de bun cât să încerce să intre la Arhitectură. Cât despre actorie, spune că nu a vrut decât să se confrunte cu propria-i timiditate.

Acum, Laur își ocupă timpul cu activităţi la care am locuri în primul rând, cum ar fi stalkuitul străinilor. Control, trecut de opt seara: îl văd și-acum, într-un semiîntuneric roșiatic-verzui, cum se lasă ușor pe spate încercând să deslușească ce vorbesc oamenii din spatele nostru, în timp ce o scânteie de viclenie jucăușă îi strălucește-n ochi. Savurează fiecare frază pe care-o aude pe-ascuns. Totul pentru a găsi povestea „aia” intrigantă care-ți taie genunchii și despre care va scrie probabil un roman la un moment dat. „Fata aia urăște evreii și spune că îi e frică de găinile fără cap, ei sunt la prima întâlnire - uite că el nu știe cum să-și țină mâinile, iar ăia de-acolo vorbesc de un threesome”. În ziua următoare, îmi spune și cum îi cheamă, iar apoi îl găsesc, în același semiîntuneric verzui-roșiatic, vorbind cu fata respectivă, probabil despre oamenii care urăsc evreii și găinile fără cap. Șansa să-l găsești și-acum în același bar, Control, e destul de mare; e posibil să-l vezi scriind ceva pe laptop. Dacă nu lucrează, sigur scrie ceva despre tine, persoana din fața lui. Dar stai liniștit: „între mine și oamenii pe care-i stalkuiesc, să spun așa, nu e decât ficțiune”, zice el.

Desigur, Laur se îndeletniceşte şi cu lucruri mai puţin serioase: copywriting-ul, marketingul online, social media şi altele din câmpul ăsta lexical, cu nume ceva mai sofisticate şi intraductibile. Tocmai ce și-a dat demisia de la retailerul foto-video unde era web copywriter, încheiând o colaborare faină, iar acum e freelancer și coordonează propriile proiecte. Avea alte priorități, spune el. Pe Linkedin, Laurenţiu Tiberiu Ion also knows about Brand Building, SEO şi alte astfel de chestiuni. Însă cred că toate cuvintele astea nu-i fac dreptate, sunt fumigene în spatele cărora se ascunde adevărata lui natură: poezia.

„Am devenit bărbatul de care familia mea/are nevoie și subiectul unui plan de maturizare/bine pus la punct” sau „Dar mai bine lasă-mă pe o stradă pustie/și privește cum nimic nu se schimbă”, scrie el.

Am fost uimită să aflu că o persoană cu care împărţeam sălile comuniste ale Facultății de Litere este un poet publicat. După un search pe Google, una dintre pasiunile comune - apropo de stalkuit, aflu că la 19 ani a câştigat Concursul de Debut Literar UniCredit, la secţiunea poezie, iar Humanitas i-a publicat volumul Destulă pace pentru un război. Credeam că astfel de oameni sunt doar personaje prin filme minimaliste europene. Iar asta după ce mi-a spus ce face de obicei: ajunge acasă în toiul nopții, se descalță și-și aprinde o țigară; iese pe balcon și privește, în liniște, partea lui de oraș, după care s-apucă să scrie în disperare despre oamenii din apartamentele încă luminate. Le urmărește siluetele până dispar în întuneric. Nu întâmplător mi-a zis odată, într-un râs complice: „Uneori mă simt atât de singur că am impresia că joc într-un film minimalist”.

În primăvara asta, Laur îmi spune că vrea să publice un al doilea volum. Singurul motiv pentru care nu o făcuse încă, cu toate că manuscrisul era gata de ceva vreme, era acela că nu-i simţise încă titlul. Mai în glumă, mai în serios, îmi spusese că mai întâi trebuie să-și însceneze moartea, iar abia apoi va publica al doilea volum: „O să fie o moarte calculată, pe Facebook și YouTube, cu mesaje și filmulețe cheesy, în care toată lumea spune că mă iubește”, glumea el. Deocamdată, a renunțat la planul lui. Am zis deocamdată.

„Făcând asta, exista posibilitatea să-mi iasă atât de bine, încât până și eu să încep să cred c-am murit”, spune el râzând. Și bineînţeles că nu se putea mulţumi cu orice titlu pentru volumul lui. Până la urmă, anul naşterii lui (şi al unei întregi generaţii post-comuniste) a jucat rolul principal pe copertă. Nouăzeci și unu a avut lansarea la Bookfest vara asta, fiind publicat de editura Tracus Arte.

Laur scrie despre relații eșuate, obsesii și despre protestele din Piața Universității. Scrie despre preotul din apartamentul 9 care-și bate copilul și despre frică. Unele poezii vorbesc chiar și despre filmele porno pe care le-a văzut, iar altele despre un cuplu sick care locuiește doar în baie, tandrețea celor doi exprimându-se prin fetișul lor față de urină și rahat. 

Pasiunea pentru poezie şi pentru fotografie l-au împins către SUBCAPITOL-ul vieţii sale, cu punct RO. Proiectul lui este o revistă online ce găzduieşte „literatură și fotografie pentru pământeni”. Lansat la sfârşitul verii şi cu greu promovat, adică aproape deloc, subcapitol.ro „prinde bine”, cum spun unii. Aș zice că publică literatură cool. Dar publică și fotografie, cea care vinde textul, cum spune Laur. El a inițiat proiectul, dar s-au strâns destui oameni, scriitori și fotografi, care vor să ajute la extinderea lui.

Stau acum cu laptopul în braţe și mă uit în gol, peste rândurile bătute la tastatură, mai ceva ca peste ale lui Kotler, şi mă gândesc la acest om-personaj, parcă rupt dintr-un film minimalist: „Tu ești un fel de Locatar Himeric” îi spun uneori, referindu-mă la cel al lui Polanski, după Topor. Mă gândesc la el ca și când ar fi fost lăsat într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, în regia unui oraș neliniștit dar mișto, doar pentru a apărea la nesfârșit, aproape obsedant, într-un scenariu bine scris. Nu-l invidiez pe atât de mult pe cât îl admir, însă, recunosc, cu mâna pe inimă, că m-aştept şi sper să îl intrig cu propria lui poveste.