„Viaţa e prea scurtă pentru a dezbate dacă e ok sau nu să-mi pun piercing în nas”

Care a fost primul tău „act artistic”, îți amintești?

Cred că aveam în jur de 7 ani când sora mea, care avea 12, a început să confecționeze mărțișoare pentru profesoare. În loc să ofere mărțișoare cumpărate de la tarabele din piață sau adunate în „Punga cu mărțișoare” de sub televizor, făcea un fel de flori de nufăr origami care se deschideau și în care găseai aceleași mărțișoare aurii cu trifoi sau coșari. Obișnuit să-i copiez fiecare mișcare am zis să încerc și eu. Pentru cei care nu au primit niciodată o lebădă din hârtie cadou, origami e arta tradițională japoneză bazată pe împăturirea unui pătrat din hârtie pentru a reprezenta obiecte sau personaje imaginare. Flori, fluturi, păsări, căței, șoareci, you name it, am strâns o cutie de personaje din hârtie pe care mă asiguram că le admiră fiecare persoană care venea în vizită la noi. Perioada aia cred că a fost prima dată în care mă simțeam pasionat de ceva. Timpul liber se rezuma la a căuta tutoriale pe Youtube si de a petrece ore în șir îndoind hartii. Cred că încă știu să fac crini din hârtie, deci dacă se întâmplă să ajungem în același context și ai o bucată de hârtie la îndemână aș fi încântat să exemplific! 

Cum ți-a fost prima zi de școală?

Îmi amintesc că în prima zi am fost surprins că există așa mulți copii in Bistrița, nu mai văzusem o adunătură așa mare de ființe de statura mea. Pe lângă asta, a fost un moment în care îmi amintesc că ai mei erau foarte fericiți. Acum că mă gândesc, trebuie să fi fost genul de fericire pe care au simțit-o și anul ăsta când am terminat liceul, presupun că e un amestec între melancolie și bucurie. Sunt sigur că e un sentiment fain să iți vezi copiii crescând, dar cred că ai mei sunt mereu luați prin surprindere când își dau seama că și eu și sora mea creștem așa repede. De asta le spun că viața e prea scurtă pentru a dezbate dacă e ok sau nu să-mi pun piercing în nas.

Ai zice că ești mai degrabă extrovertit sau introvertit?

Mereu evit întrebarea asta când apare în diferite conversații fiindca niciodată nu știu cum să mă etichetez. Îmi amintesc că mama mă încuraja când eram mic să salut frumos, să intru în conversații și să mă fac plăcut, însă mereu mi se părea cumva forțat să mă bag în seamă cu necunoscuți. M-am decis la un moment dat să mă oblig să vorbesc mult când intru în contact cu cineva. Am început încet-încet să mă pun în situații foarte inconfortabile și să îmi ies din zona de confort, lucru pe care îl fac și în prezent, atrăgând atenția asupra mea și forțându-mă să gestionez toată atenția primită. Nu știu dacă mi-ar plăcea să fie altfel, mă consider destul de echilibrat din punctul ăsta de vedere. Știu când am nevoie de timp singur sau când vreau să fiu înconjurat de oameni și de puține ori se întâmplă ca cele două să se suprapună.

Nu știu despre Bistrița mai mult decât poveștile medievale reinterpretate de Ioana Bradea în Înalt este numele tău, sau că este orașul în care s-a născut Bogdan Georgescu. Poți să-mi spui tu ce ar trebui să știu despre oraș? 

Am fost vecin de bloc cu Ioana Bradea și am învățat la același liceu la care a fost și Bogdan Georgescu, ca să iți faci o idee de cât de mic e orașul. Acum, cu o săptămână rămasă până să mă mut la Cluj, pot zice că sunt bucuros că m-am născut aici, deși dacă mă întrebai asta acum o lună iți înmânam un eseu de 4 pagini despre cât de plictisitoare e viața. Majoritatea lumii care a fost în vizită pe aici își amintește de Bistrița ca orașul cu struți colorați pe străzi și mere supradimensionate: avem o plăcere eternă pentru kitsch, te invit să cauți pe google „struți bistrița” și „mere bistrița” ca să iți dai seama la ce mă refer.

Bistrița e chiar foarte faină dacă nu ești nevoit să locuiești aici. Fiind un oraș medieval, arhitectura e superbă, centrul vechi aduce puțin cu Sibiul. Avem cele mai bune second hand-uri din țară, e un fact: am prieteni care au venit din București să iși cumpere haine de aici. Vinerea e totul la un leu și mă trezesc uneori la 8, odată cu pensionarele și îmi iau traseul cu second-uri prin oraș.

Sunt o mulțime de oameni neașteptat de interesanți în Bistrița, dat fiind faptul că e un oraș mic. Am avut super mare noroc de un anturaj smart și activ, fiindcă cu oamenii ăștia mi-am salvat adolescența. Ne-am organizat propriile petreceri și întâlniri și am vânat orice eveniment care se mai pierdea întâmplător prin oraș. În general nu se întâmplă mai nimic aici. Ajunsesem la un punct la care am simțit că nu mai pot întâlni pe cineva aici care să mă influențeze în vreun fel. Cred că ăsta e și motivul pentru care sunt încântat să plec, fiindcă sunt de părere că orașul ăsta a făcut tot ce a avut de făcut în ce mă privește și momentan stau cumva pe loc. Mereu am avut cumva o urmă de gelozie față de prietenii virtuali care dădeau going la concerte și evenimente în București și Cluj și mereu am zis că viața mea ar fi fost mult mai plină dacă locuiam în alt oraș. Totuși, nu m-aș fi văzut crescând altundeva. Fiind așa de plictisitor, cred că orașul ăsta mi-a dat ocazia să mă focusez mai mult pe mine și proiectele mele, nefiind ocupat cu presiunea de a avea o viață socială prea plină. 

Înainte să te cunosc am auzit de tine din nșpe locuri. Că Plic, că Super, pari a fi peste tot. Cum s-a întâmplat asta? 

Primul meu prieten virtual a fost Luca Istodor, prin clasa a 9-a. În noiembrie 2014 am pus primul meu colaj pe Facebook fiindcă aveam nevoie de un cover photo nou și m-am gândit că aș putea să îmi fac unul singur. În decembrie am mai pus unul și am tot continuat cu încercări de colaje. Luca era organizatorul festivalului Super, care rămăsese de curând fără un ilustrator și mi-a propus să mă implic pe partea vizuală din cadrul festivalului. A trebuit să caut definiția de ilustrator pe internet și nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă și ce se presupunea că ar trebui să fac. Expoziția de la Super a fost și primul loc în care am expus o parte din colajele mele. În momentul în care am ajuns la București, lucrurile au început să evolueze foarte repede. Am început să cunosc oameni din grupurile astea de adolescenți artsy și încet am intrat în grupuri comune. Cred că Facebook-ul a jucat un rol important în toată evoluția mea profesională, e un mediu în care te poți promova foarte ușor. Am devenit vizibil tocmai fiindcă am fost foarte activ și mi-am construit propriul brand pe social media. Mai târziu au apărut și înscrierile pentru Plic. Am trimis niște colaje și am fost acceptat. Ăla a fost un mare achievement pentru mine, fiindcă urmăream activitatea revistei si mi se părea un concept genial. Acolo m-am întâlnit cu o parte din oamenii de la Super și practic așa s-au tot suprapus grupurile. Am încercat să mă implic cât mai mult și să profit de fiecare oportunitate se ivește. Am intrat așa și în Dissolved Magazine, am colaborat puțin și cu Subcapitol și am cunoscut o grămadă de oameni talentați de la care am învățat o mulțime de lucruri despre profesionalism și inițiativă.

Aflu că ești și voluntar Tășuleasa social. De când și cum și ce ai zice că ai învățat la Tășu?

Adevărul e că la început, prin 2010, mergeam la împăduriri doar pentru că se dădea mâncare gratis după ce treaba era gata. La 11 ani principalul meu hobby era mâncatul. Prima întâlnire cu asociația a fost foarte random. Știi cum ziceam că obișnuiam să copiez toate mișcările surorii mele? Ea era deja parte din asociație când am decis să mă implic și eu activ. „Decis” e mult spus, ai mei m-au pretty much obligat să merg în vara din 2013 la Tășu fiindcă nu făceam prea multe cu viața mea. Povestea e că am mers acolo plângând și am plecat de acolo în același fel. Trebuia să stau acolo câteva zile și am rămas 2 săptămâni, o perioadă foarte valoroasă din adolescența mea. Următoarele 3 veri le-am petrecut în campusul Tășuleasa Social, cu ocupații la care nu mă așteptam. De la coordonat grupe de copii la spălat vase, ăsta a fost locul care m-a învățat ce înseamnă să îmi asum anumite decizii și să gândesc eficient și aplicat. Simt că Tășu a avut un rol esențial în dezvoltarea mea. Fiind tratat ca un adult, cu responsabilități care se ridicau la același nivel, am fost forțat să mă maturizez, să-mi dezvolt o gândire critică, abilități de leadership și comunicare.Tot în cadrul Tășu mi-am consolidat grupul de prieteni de care vorbeam mai sus.Locul ăla e valorificat de oamenii care se implică și mereu mă gândesc cu drag la toți oamenii absolut geniali pe care i-am cunoscut acolo.

Te consideri activist? 

Activismul de mediu din cadrul proiectelor Tășuleasa Social este modul în care îmi arăt cel mai pregnant susținerea pentru o cauză relevantă. Situația defrișărilor care au loc ilegal pe teritoriul țării se agravează de la zi la zi, motiv pentru care avem parte de fenomene majore precum inundații, alunecări de teren sau înzăpeziri dar și dezechilibre în ecosistem. Mi se pare esențial în orice comunitate să punem problema efectelor de lungă durată ale ignoranței din acest punct de vedere, dar și de a încuraja voluntariatul și un stil de viață conștient canalizat pe binele comun.

Zi-mi un film pe care l-ai văzut și ai zice că ți-a schimbat viața. 

Nu știu dacă aș merge așa departe spunând că ăsta e un film care mi-a schimbat viața dar e un film care mi-a rămas foarte viu în minte și care mă inspiră foarte mult. E vorba de Spirited Away, o animație japoneză care mă ia prin surpindere de fiecare dată când o revăd. În principal, ador filmul ăsta pentru modul în care se joacă cu stările tale, te influențează cu lumina și culorile unui cadru pentru a te implica direct în starea generală. Mi se pare fascinant cum o poveste care poate fi trecută cu vederea ca un desen animat pentru copii te lovește cu niște teme de la importanța regulilor, la simbolul și puterea numelor și diferențierea subtilă dintre bine și rău. Spirited Away e un film care iți scoate sufletul la un ceai și îi oferă geaca în caz că îi e frig. Pentru mine rămâne un film care mă face să vreau să creez și care îmi reamintește cât de departe poți ajunge atunci când îți dorești să transmiți un mesaj unui public larg.

De ce ai ales artele la Cluj și nu la București?

Aș fi ales Bucureștiul pentru că mi-ar fi dat oportunitatea de a-mi ieși total din zona de confort și m-ar fi aruncat într-o situație în care aș fi fost obligat să devin independent. Înainte să încep să îmi bat capul cu facultatea, mi-am făcut research-ul în legătură cu diferențele dintre cele două, dar părerile au fost împărțite.Totuși, învârtindu-mă prin mai multe grupuri de tineri artiști, răspunsul comun la întrebarea asta a fost că la UNArte oamenii ar fi mai dezinteresați. Am participat în vara din a 11-a și la un program în cadrul UAD Cluj, timp de 2 săptămâni, în care am simțit că m-aș putea adapta bine mediului și colectivului de oameni.Pe lângă asta, cunoscând o parte din profesorii care predau în cadrul facultății, mi-am dat seama că sunt niște oameni care m-ar putea ajuta enorm și cu care aș putea lucra ușor. Ai mei sunt la o oră jumătate depărtare deci nu o să le fie chiar așa dor de mine dintr-o dată, plus că am în minte niște proiecte în care aș vrea să mă implic la Cluj.

Ai vreo lucrare a ta care simți c-a descătușat o emoție puternică, te-a eliberat de ceva greu, sau a reușit să exprime fix ceea ce simțeai?

Interesant că întrebi asta fiindcă de curând am dat peste un colaj de care uitasem și care a fost creat exact cu intenția de a pune punct unei situații în care mă aflam și din care era cel mai isteț să ies. Se numește L UST și vorbește despre diferența dintre lust și love. Mie mi-a luat ceva timp să găsesc trecerea de la una la alta. E atunci când te atașezi de o proiecție a gândurilor tale și nu reușești să faci diferența dintre dorința supericială de a fi cu cineva și atracția naturală care vine de la sine. Am fost într-o relație vizibil toxică, dar cum eu rămăsesem legat de un ideal creat de mine, eram prea bleg să mă desprind. Colajul acesta e felul meu de a spune I’m out of here și a fost un mesaj neașteptat de eliberator. Am înghesuit acolo toată frustrarea și dezamăgirea și i-am dat save as. Nu știu dacă mesajul a ajuns la cine trebuia să ajungă, sincer nici nu cred că ar conta. Pentru mine a fost o etapă importantă pentru ca am realizat cât de adânc pot ajunge colajele astea în mintea mea și cât de reprezentative pot fi pentru cine sunt.

Sunt destul de multe nuduri în colajele tale. E o coincidență sau vreun fel de reacție la faptul că suntem cam pudibonzi în țara asta?

Chiar nu e o coincidență. Sexualitatea e după părerea mea o parte esențială din identitatea unui individ. Personal mă consider o persoană foarte sexuală, lucru ce se reflectă și în arta mea. Cum zici și tu, la noi exprimarea sexuală, sexul, până și organele genitale, sunt înca subiecte discutate în șoaptă sau evitate complet. De la adolescenții din liceu care încă râd când aud cuvântul vagin la ora de biologie până la mame care se rușinează să vorbească deschis cu fiicele lor despre propriul lor corp, trăim într-o societate în care sexul e glorificat și denigrat în același timp. De multe ori am senzația că oamenii evită să discute despre subiectul ăsta fiindcă s-ar simți jenați să fie percepuți ca niște mamifere capabile de a practica un act sexual. Nu e de mirare câți tineri intră în contact cu boli cu transmitere sexuală și câte adolescente rămân gravide, câți adulți sunt frustrați sexual și ce nivel de toleranță în ceea privește comunitatea LGBT există. Încerc să pun în context exact astfel de situații, expunând privitorul unei imagini inconfortabile. În felul ăsta sper la o reacție.Vreau să prezint nudul nu ca o insecuritate sau o sursă a rușinii, ci mai mult ca un element natural care ar trebui acceptat și apreciat ca o manifestare a energiei fiecăruia. Frica de nuduri îmi pare a fi o reacție foarte bizară la un mindset colectiv bazat pe frica de intimitate.

Dacă ar fi să ai puterea să-i dezveți pe toți colegii tăi sau oamenii din generația ta de un lucru care ți se pare că (le) face rău, care ar fi ăla?

Un termen care, după părerea mea, ar putea acoperi o gamă largă de probleme din jurul meu e egoismul. Principalul motiv pentru care oamenii din generația mea se lovesc de ură, insecurități și ignoranță este faptul că suntem prea egoiști pentru a încerca să ne folosim de empatie și prea preocupați de propria persoană pentru a încerca să lucrăm înspre construirea de punți de legătură. Văd egoismul ca cel mai ușor mod de a-ți trăi viața și în același timp, una din cele mai adânci frustrări care afectează generația mea, promovând relații superficiale, personalitați goale și instabilități emoționale majore.

Un loc pe care îl consideri „al tău”

Patul e cel mai sacru loc al meu.Văd patul ăsta ca cel mai pur și personal loc de pe fața Pământului și locul în care gândesc cel mai mult. Nu suport când oamenii se trântesc pe patul meu și îmi deranjeaza cearșaful de deasupra, sau când îl șifonează fiindcă se foiesc prea mult. Sub cearșaful care îl protejează de mediul exterior totul trebuie sa fie curat, în ordine și frumos mirositor pentru când mă hotărăsc să îmi închei ziua .Acolo sunt cel mai vulnerabil, am cele mai bune idei, sforăi fără să audă nimeni și pot să îmi contemplez existența în liniște. În general, totul e relativ, dar patul rămâne constant punctul de plecare pentru o nouă zi din existență și locul în care îți curge saliva pe pernă în fiecare noapte. Nu știu dacă aș putea vedea un loc mai personal decât ăsta.

O superputere pe care ai vrea s-o ai

Când eram mic îmi imaginam cât de mișto ar fi să fiu invizibil, principalul motiv fiind că aș fi fost capabil să jefuiesc bănci. În prezent, motivele nu s-au schimbat prea mult. Pe lângă asta aș vrea să îmi urmăresc cunoscuții și să îi prind în situațiile alea pentru care se simt eliberați că nu i-a văzut nimeni. Atunci când ești invizibil nu trebuie să îți faci prea multe griji. Oamenii te lasă în pace, tu îți vezi de treburile tale. Poți să te furișezi în avioane și să călătorești nelimitat sau poți mânca Nutella direct din borcan, opțiunile sunt infinite. Bonus, ai avea și sume considerabile de bani, nu că m-aș considera materialist, dar chiar mi-aș dori un iPhone X. În opinia mea, e cea mai bună superputere posibilă. Sau poate a doua în top după ceva superputere legată de stabilirea păcii mondiale. Nu ne-ar strica o mostră de așa ceva at the moment.

Ce te face să te simți liber?

Posibil să sune foarte clișeic, dar în ultima perioadă mi-am dat seama cât de mult dansez și cât de bine mă face asta să mă simt. Dansez mai mereu. Cum am fost ocupat cu BAC-ul anul ăsta și nu am prea avut timp de distracții, mi-am canalizat energia pe mici petreceri în baie, în timp ce mă spăl pe dinți, în care fac coregrafii mega complexe. E exact pe ideea de dance like nobody’s watching. Aș putea zice că mă simt liber și sigur pe mine când dansez.E o pauză pe care mi-o permit ca să îmi iau gândul de la chestiile relevante ce îmi ocupă timpul.

Ultimul lucru pe care l-ai învățat, și de la cine  

O tipă cu care m-am întâlnit la SYT m-a învățat foarte random cum să scot sunete de greier. Sună mai interesant în realitate. Nu se știe când trebuie să îți creezi propriile sound effects pentru momente de liniște. Eu zic că e acel ceva de care nu știam că am nevoie, dar îmi face viața (cu) puțin mai bună.

***
Alex Petrican este unul dintre cei 10 artiști de liceu selecționați de Eugen Rădescu pentru expoziția SYT Visual Arts din cadrul festivalului de artă tânără Showcase of Young Talent, care a avut loc între 15 și 17 septembrie la București.