Vise în versuri de Blaga şi Blanoz cu Bean

Coordonate ca tu să visezi cuprinde 35 de desene în cărbune făcute de Ada Muntean în 8 luni. Ideea proiectului i-a venit în timp ce desena pentru proiectul de master la UAD Cluj şi asculta Jumătate tu, jumătate nu, de la Blanoz cu Bean. Nu-i ieşea din minte prima strofă a cântecului care începe cu „uită-te-n oglindă... Nu vreau să te hipnotizez, / Eu doar îţi dau coordonate să visezi.” Tot fredonând, Ada şi-a dat seama că asta face orice artist prin lucrările sale: îi oferă publicului coordonate să viseze. A rezultat de aici un proiect axat pe ideea de vis. Lucrările au ca titluri atât versuri din piesa care le-a stârnit, cât şi din poezii de Lucian Blaga, pe care Ada le-a luat la rând în căutarea unora potrivite pentru seria ei. 

De ce versuri de Blaga?
Citesc frecvent poezie, deoarece concentrează maxim de trăire în puține cuvinte. Am ales versuri de Blaga pentru că am considerat că atmosfera și natura metafizicului din poezia lui e similară cu atmosfera desenelor mele. Desenele și versurile vibrau împreună. Îmi place imponderabilitatea pe care cuvintele poetului o conferă lucrărilor mele, ele fiind întunecate, grele și grave. E evident că versurile oferă un mod de citire al imaginilor, o influență asupra privitorului în ce privește receptarea.

E și mult erotism în seria asta. De unde vine?
Când m-am hotărât să atac visul, mi-am zis că dacă nu trec puțin prin Freud și prin Jung, sunt o amatoare. Sau mă rog, superficială. Și nu din nevoia de prețiozitate și erudiție, ci pentru că așa era just – atât senzorial cât și rațional. Nu am vrut să ilustrez sexualitatea refulată despre care vorbește Freud, dar n-am putut să exclud sexualitatea din context. Am făcut-o într-o manieră soft, orientată spre oniric. Suntem ființe erotice, ne influențează extrem de mult identitatea sexuală în viață – atât la modul conștient, cât și în subconștient.

Erotismul nu prea poate fi separat de corporalitate, e inerent, şi a fost nevoie de corp, nu l-am putut exclude. Am pornit de la ilustrarea corporalităţii umane în timpul visării sau al unei stări apropiate de visare şi am ajuns la succesiunea de imagini mentale care apare în vise (proiectul este format din aceste două părți). Intenția a fost ca lucrările să devină la rândul lor puncte de pornire ca privitorul să viseze. Noi oricum visăm. Dar eu vin cu impertinența să spun că te pot ajuta să visezi, îți dau coordonatele s-o faci, într-o lume în care ți se dă constant de înțeles că totul în afara banului e pierdere de vreme. Și în care de multe ori te simți stingher doar gândindu-te la vise. Indiferent de natura lor.

Legat de titlul seriei și de cântec. Ți s-a schimbat în vreun fel viziunea despre misiunea ta ca artist de când cu proiectul ăsta?
Nu s-a schimbat, s-a adâncit și mai mult chiar. Foarte frumoasă formularea cu „misiunea”. Pentru că misiunea implică responsabilitate și longevitate totodată. În conștiința omului obișnuit din ce am observat, artistul plastic – identificat de cele mai multe ori cu pictorul – e acel „spadasin cu pensulă” în fața șevaletului, care creează noaptea în focul unei inspirații de moment, și care poate în timpul zilei e un inadaptat social. În conștiința oamenilor de specialitate și mai ales a occidentalilor, artistul e omul care operează cu un discurs vizual, cu mesaj puternic, ancorat în social și ca expunere: intervenții în spațiul public, performance-uri, fotografii, video-uri, lucrări ce documentează societatea contemporană. Artistul nu mai este inadaptatul, el face parte din societate și acționează în societate.

Și totuși eu unde mă situez? Din prima tabără nu fac parte pentru că nu sunt pictor, sunt grafician. Nu desenez noaptea pentru că urăsc lumina de bec, mă face să înnegresc prea mult unele suprafețe. Nu sunt o inadaptată în timpul zilei și nu ies din cârciumă beată în fiecare seară. Din a doua categorie iar nu fac parte, pentru că nu mă regăsesc în tipul acesta de artă conceptuală. O apreciez, sunt tot timpul la curent cu ea, îi urmăresc atent pe cei care o fac pentru că am multe de învățat de acolo, dar nu aș face-o pentru că ar fi prea sec pentru mine. Cel puțin în stadiul în care mă aflu acum.

Am citit recent un articol în care se spunea că arta autoreferențială e o abordare de proastă calitate și de rău augur în contextul artei contemporane. Eu nu pot să pornesc decât de la o percepție personală a lucrurilor, una foarte subiectivă, de altfel. Tot ce am lucrat până acum s-a legat de etapele prin care am trecut, trăirile pe care le-am avut, părerile la care am ajuns din aproape în aproape. Întotdeauna există emoție, chiar dacă nu e exteriorizată. Ea e acolo și trăiește în alb-negru. Mulți îmi spun să mai colorez. Eu în zona alb-negrului funcționez, acolo totul are sens pentru mine. Lucrările mele sunt o realitate a mea și o realitate posibilă pentru privitor. Nu-mi doresc să fiu o formatoare de opinie și nici nu aspir la a crea ceva cu adevărat nou. Mă folosesc de capacitatea mea de a radiografia senzorial și intelectual lumea în care trăiesc pentru a o recrea încărcată de propria-mi sensibilitate pe hârtie. Și ca să fac asta trebuie să rămân întotdeauna onestă vizavi de mine. Aceasta cred că e misiunea mea.

Zi-mi un vis pe care-l ai (dintr-alea care se tot repetă).
E foarte ambiguu. Un vis care se tot repetă este unul în care uit să cobor din autobuz, iar acesta mă duce până la capăt de linie, un loc necunoscut, unde nu am mai fost niciodată. Acolo se află o casă părăsită, cu multe etaje, cu pereții parțial dărâmați. Din exterior pare că e goală. Când intru înăuntru, la fiecare etaj mă întâlnesc cu oameni pe care i-am cunoscut în trecut, însă și oameni necunoscuți, care se comportă de parcă m-ar fi așteptat să ajung acolo. Fiecare etaj are altă atmosferă-unii se bucură când mă întâlnesc, alții vor să-mi facă rău. Și totdeauna mă trezesc înainte să ies din casă, nu ajung înapoi în oraș.