Wendy MacNaughton: Pisici, frici, iubire

Wendy și Caroline au publicat împreună Pisica pierdută, tradusă și publicată la noi la editura Vellant. Care, da, e o carte despre pisici și despre pierderi. O non-ficțiune. Un roman grafic. O poveste mică și ușoară, despre lucruri mari: iubire și limitele tehnologiei. 

Mă văd cu Wendy la terasă, e frumos afară, cafeaua e bună, Wendy e din San Francisco. Vorbim o oră, despre cum e să lucrezi cu cineva cu care ai o relație, despre ficțiuni, despre queerness și, evident, despre pisici. Nu e ca și cum ne știm de-o viață, dar adie o undă de chill californian: când nu zâmbește, Wendy râde, îmi pune și ea mie la fel de multe întrebări cât eu ei („Tu te identifici ca lesbiană?” Până să apuc eu să-mi revin „... sau mai degrabă queer? Aha, ok.”) Bun, deci putem să vorbim despre orice. Hai.

Despre ficționalizare

În Pisica pierdută, scriitoarea Caroline se reface după un accident de aviație. O ajută iubita ei, ilustratoarea Wendy, și cele două pisici: Tibia și Fibula (adică Tibby și Fibby). Brusc, Tibby cel anxios fuge de-acasă și stăpânele îi deplâng dispariția. Se-ntoarce, însă, peste câteva săptămâni. Wendy se bucură, dar Caroline intră într-o vrie compulsiv-tehnologică, hrănită cu GPS-uri pentru pisică, forumuri online despre pisici pierdute, camere de supraveghere pisici și parapsihologi care vorbesc cu pisicile. Unde a fugit motanul? De ce? Oare iubește pe altcineva mai mult? Și ce face când nu-s Wendy și Caroline prin preajmă? De-aici cartea nu se mai poate povesti fără spoilere, dar povestea o să-ți sune probabil vag cunoscut, dacă ai făcut vreodată vreo tâmpenie disperată din iubire.

Dau să-ncep cu întrebările, dar mă împiedic în limita dintre ficționalizare și realitate obiectivă. Vreau s-o întreb pe Wendy despre personaje, însă e cam dubios. Stau la masă cu un autor/personaj/meta-narator. Nu mai știu cum să formulez întrebarea - s-o întreb despre ea, sau despre personajul ei? Pe actori îi deranjează să confunzi personajul cu artistul, aoleu, oare la autori nu-i la fel?

Dezamorsez stângaci-simpatic situația și râdem. Apoi, Wendy devine brusc serioasă: „Nu-i niciun personaj, alea chiar suntem noi. Totul e adevărat!” Cartea e memorialistică. OK, fie, zice Wendy, poate Caroline a fost un pic generoasă în scris cu personajul ei. „M-a făcut să par mai acidă, mai calmă în situații de conflict decât sunt de fapt și clar m-a făcut mai echilibrată. Iar pe ea însăși s-a făcut, poate, mai ciudățică decât e. Dar îi dăm voie, era pe-o tonă de calmante la momentul respectiv” - după accident.

Da, recunoaște Wendy, până la urmă, e un pic dubios să vină oameni complet necunoscuți la tine și să știe atât de multe despre viața ta. Să-ți zică, „wow, ce cuplu drăguț sunteți voi două!” Și ele să răspundă, gen, „Hei, mersi, și nouă ni se pare că suntem drăguțe. OK, ne-am certat azi-dimineață, dar, una peste alta, ne iubim”.

Despre lucratul în cuplu

Ai un „partener-partener și un partener de muncă”. „E fantastic! Știu că probabil o s-audă și [Caroline, n.m.] că am zis asta, deci e super-mișto!” Râdem. Dar chiar e mișto. Aici îmi face un mic ghid despre cum lucrezi în cuplu:

• Respectul reciproc e o chestie. Și e esențială. O fi clișeu, dar Wendy și Caroline chiar par să-și fie fane una alteia.
• Nu veni cu așteptări de-acasă. Wendy și Caroline și-au imaginat cu totul altfel munca la Pisica pierdută. Gen, Caroline o să scrie, și-apoi o să-i dea lui Wendy, care o să deseneze după ce-a scris ea, în legea ei, separat. Apoi, și-au dat seama că povestea le aparține amândurora. Nu puteau s-o spună decât lucrând, simultan, cot la cot.
• Munca în stilul ăsta e o conversație continuă. Construiești ceva la comun. „Cam ca-ntr-o relație”. Un efort colaborativ. Cât a durat lucrul la carte, și-au dat constant una alteia feedback.

„Sperăm că, din ce-a ieșit, să nu poți să separi cele două elemente”: povestea scrisă de cea desenată.

Despre pisici

Dacă nu empatizezi cu Tibby și Fibby, e posibil să n-ai suflet. Or fi ele pisici, dar spun o poveste general umană: despre nevoia de afecțiune și despre cum e să pierzi pe cineva pe care-ai iubit. Sunt pisici, da - dar sunt antropomorfizate în carte. Există vreun risc în a proiecta emoții umane pe niște pisici ficționale? Nu-i dubios să te raportezi la ele ca și cum le-ar funcționa cogniția & sentimentele exact ca nouă, ăstora bipezi, cu mai puțin păr pe corp? „Dar sunt copilașii mei!” Eu mă blochez, Wendy râde. Glumește, dar nu de tot. Sigur, e aiurea când oamenii dau o poală de bani pe jucării pentru mopsul lor, și nu, spre exemplu, pe jucării pentru copii din familii care nu și le permit. Însă, problema, zice Wendy, e aceeași și în cazul oamenilor care cheltuie inutil și pe propriii copii bipezi. „Ține mai mult de empatie, decât de altceva”.

Cât despre pisici, ea a crescut cu un câine. Niciodată n-a avut cine știe ce relație cu el, era și el pe-acolo. Când s-a combinat cu Caroline, pisicile i s-au părut o responsabilitate în plus, degeaba. Voia să și ea să stea cu Caroline, hop, apărea o pisică, să se bage repede între ele pe canapea. Însă, apoi, s-a întâmplat tot ce se întâmplă în carte. Și Wendy și-a dat seama că pisica aia, care se cuibărea cu forța între ele, e posibil una dintre cele mai iubitoare și drăguțe din lume. Aici încep să-i sclipească ochii a plâns, un pic. (Și mie.) Se scuză, dar continuă:

„Cred că faptul că m-am îndrăgostit de pisici și de Caroline în același timp n-a fost o coincidență. Cred că și ea și ele mi-au fisurat un pic carapacea inimii. Ea și-a croit loc prin carapace prima și-apoi mi-au intrat la inimă și pisicile. Am înțeles cum e, pe bune, să iubești un animal. Și apoi, pentru că și-au croit și ele loc prin carapace, am fost în stare să am grijă de Caroline după accident. Și așa avem acum grijă și de pisicile noastre. A fost o perioadă de mari schimbări. Deci, da. Acum sunt iubitoare de pisici. Pe vecie”.

Despre lesbiene

Pisica pierdută nu-i o carte queer în sensul strict, dar e și despre asta. „Chiar asta vorbeam cu [Caroline] azi-dimineață, ne bucuram că apare cartea într-un loc gen România. Crezi c-o să fie vreo problemă?” Nu știu, nu știm. Îi povestesc cum stăm, cum l-a dat BCU-ul afară în 2014 pe Andrew Solomon, autorul bestseller-ului „Demonului amiezii”. Că nu voiau ei prelegeri de autori gay, na.

Wendy: Wow, incredibil! Trăiesc într-o bulă din San Francisco. Păi, în contextul ăsta, pot să le mai zic o dată fetelor [de la editura Vellant, n.m.]: mulțumesc, băi, că publicați cartea asta, e super-tare. A fost un risc pentru voi s-o scoateți? Ați luat și asta în considerare?

Elena (de la Vellant): Nu cred că e un risc. Adică, îmi place să cred că nu e. Cum ar fi?

Din câte știu Caroline și Wendy, Pisica pierdută e una dintre primele cărți cu un cuplu de lesbiene, care nu-i despre asta. Sunt un cuplu și atâta tot, mare chestie! „De ce-am vorbi altfel despre asta? Oare un cuplu heterosexual s-ar opri și-ar zice, „OK, acum hai să vorbim despre faptul că suntem un cuplu”? Nu. Nimeni nu face asta. Așa că n-am făcut-o nici noi”.

Și-uite-așa, cartea n-a fost „ghetoizată” pe raftul de literatură LGBTQIA+ din librării, deci poate-poate a ajuns în mâinile mai multor oameni, care altminteri nu s-ar fi atins de ea. Și poate-poate asta ajută și la normalizarea percepției publice despre relațiile gay - și ele niște relații la fel ca oricare altele, zice Wendy. „Sexualitatea mea nu e ceva la care să mă gândesc... vreodată, practic. E ceva ce iau de-a gata, ca atare. Dar dac-aș trăi undeva unde sexualitatea mea, partea asta importantă din cine sunt, ar fi mai politizată...”

Se oprește și se gândește. Nu poate decât să-și imagineze. Cel mai probabil, ar fi fost alt artist. Și-acum își dă seama că n-a spus niciodată o poveste despre comunitatea asta. Acolo unde trăiește ea, comunitatea LGBTQIA+ nu e una dintre cele fără o voce. Aici cum e?, mă întreabă. Aici, zic, începe, încet-încet să se vorbească despre intersecționalitatea minorităților. „Mi se pare fantastic. Cred că și-n State, în ultimii ani, se vorbește din ce în ce mai mult despre rasă și despre clasă. Conversația despre intersecționalitate e, slavă cerului!, din ce în ce mai intensă”.

Despre oameni și frici

De 5 ani încoace, Wendy lucrează la un proiect de „documentare vizuale” despre San Francisco, și diversele lui voci și comunități. Subiectele și le alege random: a început de la un grup de tipi, pe care-i văzuse dintotdeauna jucând șah în același loc. Păreau cam fioroși, așa că i-a abordat. De multe ori, sunt grupuri sau indivizi „invizibili” pentru majoritate. Stă cât poate cu ei - poate o lună, poate doar o zi. Nu-i intervievează. Îi lasă să-și spună singuri povestea. Ea doar stă și desenează, desenează, desenează. Tot ce vede și orice observă.

Provocarea e „să găsești povestea. Intri în ea, gândindu-te că o să fie ceva, și apoi, întotdeauna, după 4-5 zile, se transformă în altceva. Și asta e miza: să fii suficient de flexibil să lași o poveste deoparte și să te apuci de alta”. Apoi timpul - uneori pur și simplu n-ai de unde. „Uneori poți să scrii o poveste, știi, o carte-ntreagă? Și-apoi alte ori, poți să scrii o carte poștală, super-plină de înțelesuri. Poți să scoți un instantaneu foarte bun cu o persoană. Așa că timpul e o provocare, dar poți să-l folosești și ca pe un parametru în plus din metodologia ta”. Fiecare „episod” e gata atunci când simte că a înțeles povestea comunității. Și, de multe ori, se întoarce cu poveștile gata spuse înapoi la oameni. Nu-i regăsește de fiecare dată, dar când i se-ntâmplă, se lasă cu entuziasm. „Oamenii se bucură super mult că le-a scos cineva povestea în lume”.

Între timp, la început de 2016, Caroline și Wendy au publicat a doua lor carte, The Gutsy Girl: Escapades for Your Life of Epic Adventure. E tot ilustrată de Wendy, și tot despre emoții intense, care rămân de multe ori nespuse. Cartea asta nouă e despre frică. E despre cum a decis Caroline să lase-n urmă fricile care n-o lăsau să trăiască tot ce-avea de trăit. De-atunci a pilotat avioane, a făcut rafting, s-a cățărat pe munți - și-a mai fost și una dintre primele femei pompier din San Francisco. Nu prima, ține mult să le amintească pe cele care-au venit înaintea ei. Cele care au scăpat primele de frică, așa cum își propune Gutsy Girl să se-ntâmple pentru toate cititoarele.

Și Pisica pierdută e tot despre frică, de fapt. Frica de moarte, frica de a pierde ceva/pe cineva pe care iubești, frica de necunoscut, un pic și despre frica de tehnologie. Frica lui Wendy, pe vremea când a început să deseneze, acum 10 ani, era că nu se pricepe și habar n-are ce face. Așa că și-a făcut un blog, la care, însă, n-aveai cum să ajungi dacă nu-ți dădea ea link-ul. Între timp, desenele ei au început să circule, iar ea să înțeleagă că degeaba-i fusese frică.

***
Wendy MacNaughton 
Pisica pierdută