Cobzarul

Calcă apăsat într-o curte din centrul Bucureștiului, cu privirea în pământ. Scrumează agresiv și expiră fumul în dreptul unui reflector. Poartă o bască înșurubată până spre ceafă, un fular în carouri, iar o geacă de piele îi acoperă conformația solidă. Blugii îi atârnă un pic și pantofii îi scrâșnesc. Cară o cobză într-o husă care arată ca un gâscan gras, doar că bleu-gri, și pe care intenționează să o poarte până se rupe. Odată intrat în sala de repetiții, printre instrumente și bureți, ar părea mai degrabă verișorul cuiva, dacă nu ar ține cobza în brațe. Are o piele parcă un pic bronzată, privire caldă și căpruie, și o freză de adolescent. E vorbăreț, zâmbetul îi e larg, iar după atitudine ai putea lejer să crezi că-l cheamă Giancarlo.

Bogdan-Mihai Simion are acum 22 ani, cântă în Banda Agurida și e masterand la Studii Culturale Europene.

Nu s-a născut nici într-o familie de muzicieni, nici în vreo mahala aprinsă. Părinții – tata, doctor în macroeconomie, mama, economistă – l-au înconjurat cu atlase colorate încă de la doi ani. Ulterior, a dat fail la științele exacte, preferând să stea cu nasul în Macbeth. Citea și Montesquieu, Poe, Kafka și Wilde. Pentru că a considerat mereu că ceva din literatură se pierde prin traduceri, a citit foarte mulți români, de la Neagoe Basarab până la Cărtărescu, iar pe străini a încercat să îi lectureze direct în original.

Prima amintire sonoră pe care o are trebuie să fi fost o înregistrare de muzică pop din anii `80 auzită la mama lui. De mic fluiera și cânta prin casa din Râmnicu Vâlcea unde a crescut, îl atrăgea muzica de toate felurile și nu s-a mulțumit doar cu a cânta la chitară, ca orice copil care testează câte un instrument. Pe la 14-15 ani, mintea lui a plecat într-o incursiune de literatură târziu medievală și timpuriu modernă. Din asta a rezultat un lung șir de întrebări: ce e aia o lăută? Ce cânta nenea Barbu la nobila casă? Ce treabă avea un sfetnic cu o muzică narativă? La ce se cânta în Valahia și Moldova?

Bogdan a văzut prima oară o cobză pe la 14-15 ani, la casa memorială Anton Pann din Râmnicu Vâlcea – instrumentul la care cântase Pann data de la 1820-1825. A auzit prima oară o cobză cam în aceeași perioadă, „la o emisiune sinistră de muzică populară, la un matinal pe TVR2.”

Despre cobză nu există nicio metodă scrisă sau vreun studiu academic, spune el. Printr-un sistem pur arhaic, cântatul la cobză se transmite din om în om, iar poziția mâinii, bătaia și teoria nu seamănă cu socoteala altor instrumente cu corzi.

Cobza apare prin secolul al XV-lea și dispare brusc la primul război mondial, interval în care cobzarul a urmărit pe român de la naștere până la groapă. În perioada interbelică, instrumentul e asociat cu noțiunea de lume veche de mult apusă: ișlic, papuci turcești, balcanism. Cum, și mai ales de ce, a dispărut ulterior cobza? Fascinat de lipsa de informație, Bogdan a început căutarea.

La 15 ani a primit bani pentru prima cobză de la tatăl său și a cumpărat una de la un strănepot de cobzar, fără să o negocieze. La 16 ani a cunoscut primul cobzar care urma să îl influențeze semnificativ: Costel Gaciu. L-a auzit în sus-numita emisiune de folclor, și, profitând de faptul că tatăl lui fusese coleg de bancă în liceu cu primarul Slatinei, unde locuia Gaciu, a reușit să dea de el și l-a sunat. „Da, mă tată”, își amintește Bogdan că i-a zis Gaciu „eu te învăţ, da’ pune mâna şi învaţă cu orga nişte manele, că de-acuma eşti mare, şi trebuie să aduci o pâine în casă ca lăutar. Cu cobza mea n-am adunat nimic toată viaţa”.
Bogdan s-a suit în microbuzul spre Slatina cu un milion în buzunar. În micuța garsonieră din Piața Zahana a început magia, unde consideră că a învățat primii pași de la cel mai bun instrumentist de cobză pe care l-a prins în viață. Ulterior a mers și în Govora Sat, vechea comună a lăutarilor din zona Râmnicu-Vâlcea. A ajuns și prin Craiova, prin Clejani, prin Fântânele, conștient fiind că singura șansă să descopere moștenirea instrumentului și să apuce să și cânte la el era munca de teren.

În vara lui 2006, umblând prin Moldova în căutare de lăutari, a descoperit fanfara ţigănească de la Zece Prăjini, pe Constantin Negel, unul dintre cei mai pricepuţi şi rafinaţi cobzari din Moldova rurală, fanfara ţărănească de la Vorona şi, în final, fresca Voroneţului, în care apare Regele David cu o cobză mică în brațe. Țăranii pictori nu erau din clasa educată și adaptau personajele pe care le pictau la ce vedeau împrejurul lor: versiuni țărănești de Iisus și Maria, îngeri în opinci și-n cojoc de cioban. Prezenţa cobzei în pictură era un semn al prezenţei ei în viaţa lor.

De aici, Bogdan a pornit o cercetare la biblioteca judeţeană din Râmnicu-Vâlcea, culegând orice referință despre cobză, citind tratate de instrumente tradiționale folclorice. În 2008, după ce s-a mutat la București, a continuat căutările la Metropolitana din Amzei și la Biblioteca Națională. „Îmi amintesc că era o atmosferă prietenoasă” spune el „dar o lipsă mare de lucrări. Împlinisem 18 ani când am dat de Harry Brauner şi Constantin Brăiloiu în original. Când eram mititel mergeam mai mult pe citări ale indivizilor din alte mici studii ce se găseau în provincie. Dar it was fun.”

Pe lângă asta, a discutat până acum cu sute de lăutari, petrecând timp cu ei în sate uitate de lume, unde pleca și se antura singur, cu telefonul închis, până i se prăfuia amintirea de oraș. A studiat comunitățile de țigani de la dezrobire până la lăutarii cei mai scumpi, meserie devenită specifică pe conacul boierului și rezervată acestei categorii de rasă. Lăutarul țigan a funcționat ca produs de lux până în secolul al XVIII-lea, când numai domnitorii aveau câte 10 băieți să cânte. La târg, lăutarii erau cei mai scumpi robi. Serviciul a dispărut odată cu piața, care s-a reglat singură și a înregistrat un fenomen trist în muzică.

Bogdan speră ca până la sfârșitul vieții să poată să reconstruiască traseul istoric al cobzei.

Scurt oracol: Bogdan vorbește română, engleză, germană, un pic de franceză, un pic de rromani. I-ar plăcea ca peste 50 de ani să fie cunoscut ca primul român diagnosticat cu white man`s guilt. Între 14 și 21 ani a colecționat 41 instrumente din țară și din Europa. Are șase cobze, iar restul sunt ţambaluri, fluiere, cavaluri ș.a.m.d. Bogdan nu crede în rețelele de social media, este mai degrabă un personaj care spre sfârșitul zilei urmărește un cub de gheață care i se topește în paharul de Sambucca, în vreo cafenea. Știe câteva mii de versuri de muzică tradițională, pornind de la muzica de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Versurile lui preferate: „Că dragostea nu-i moșie, ci doar lacrimi și urgie". Cel mai tare film mut: Studentul de la Praga. Cartea preferată: Iliada lui Homer. Femeile pe care le apreciază în muzică: Romica Puceanu, Ma Rainey, Josette Daydé, Carmen Amaya. Iar în istorie: Regina Maria, Elena Cuza și Marie Cessette, bunica lui Dumas, o sclavă afro-caraibiană. Contemporanul lui preferat din muzica lăutărească este Ionică Minune. Albumul lui preferat e vinilul scos în 1982 de Ion Petre Stoican, 16 piese de muzică lăutărească de mahala, un album cult pentru toți lăutarii din România.

Îşi va da masterul cu o disertație despre Arta românească în epoca paşoptistă (1820 - 1850): Literatură, pictură şi muzică şi vrea să facă un doctorat în Cultură şi civilizaţie românească. Deşi e ateu, pentru viitorul îndepărtat se gândește și la teologie, pentru că nu vrea să analizeze cultura și tradițiile românești limitându-se la perspectiva laică. De fiecare dată când a ignorat legătura dintre religie și evoluția socială și culturală s-a împotmolit.

Bogdan a publicat în această primăvară un eseu pentru Institutul de Cercetare al Universității București, denumit Literatură şi societate românească în ultimele decenii ale sec. XVIII. Celălalt demers care, practic, va întregi peste ani circuitul căutărilor și pieselor de puzzle pentru urmași, este și cea mai mare mândrie a lui. După cum spune el râzând cu gura până la urechi, „am făcut tot felul de căcaturi la viața mea, dar asta e o treabă serioasă, de asta chiar sunt încântat! ” Electrecord i-a găzduit mai demult o colecție de 3 CD-uri, denumită Mari Cobzari ai secolului al XX-lea, o selecție cu booklet, informații biografice și muzica acestor instrumentiști din prima jumătate a secolului trecut. În România cele 100 exemplare au fost epuizate, cel mai probabil, „la întâmplare, pentru că au cumpărat niște oameni discul din benzinărie, din greșeală”. Dar tot efortul acesta, de la primele discuții cu nepoții și copiii cobzarilor, până la realizarea selecției și a materialelor, a stârnit mult mai multă atenție din partea unui realizator de emisiune radio din Norvegia, Roger Erwin. Ca la toți nordicii, și acolo există o apetență pentru soundul balcanic, așa că postul național de acolo a difuzat conținutul CD-urilor sub denumirea The Last Days of The Cobza.

Genul ăsta de activitate nu îl împiedică pe Bogdan să fie activ și în comunitatea underground.

După ce a venit la facultate în capitală, Bogdan a început să cânte prima oară ca instrumentist într-un band underground numit Antrepriza Muzicală. Din cauza lipsei de congruență între cererea pieții și direcția lor muzicală, au avut câteva cântări în Centrul Vechi din București, fără mare succes. Din acest concept-band mai făceau parte Victor Matei, care cânta la muscal pe 12 tuburi (o versiune arhaică, pre-Zamfir a naiului) și Cosmin Șerban, care avea un acordeon Hohner Verdi 1 (primul model scos de germanii de la Hohner, între timp devenit un adevărat brand în perioada interbelică pentru ţiganii-lăutari bogaţi din zonele urbane).

Repertoriul începea la Kitab-i-musiki (Cartea ştiinţei muzicii) a lui Dimitrie Cantemir, publicată la 1710 până în antebelic (cea mai „nouă” bucată era o romanţă scrisă în 1918). „În prima parte a concertului cântam foarte primitiv”, spune Bogdan, „doar cu naistul, şi de pe la 1850 ne însoţea şi acordeonistul. Ne-am distrat tare. Era foarte punk. Cu câte 50, maxim 100 de oameni la cântare.”

Spre finalul lui 2012, Bogdan a cântat și cu cobza și cu vocea pe albumul De la zei la cimpanzei al lui Chimie, o colaborare izvorâtă dintr-o joacă și din compatibilitatea de afinități muzicale. Bogdan a ales pentru una din piesele lor o bucată de instrumental, pe care a recitat niște vorbe ale lui Alecu Russo din Studie Moldoveană, pentru că l-a uimit cum basarabeanul a militat pro-Occident până la bătrânețe, în 1855, când a spus că a greșit să trâmbițeze în avantajul cravatei germane și că boierii nu trebuie să se îmbrace ca turcii. Căutarea valorilor românești și neliniștea identitară, două motive cumva tangențiale cu mesajul rapperului, au făcut ca Bogdan să comită această aroganță culturalo-muzicală. Odată ce Loredana a colaborat cu rapperul Chimie, pasiunea cobzarului pentru hip-hop a primit oportunitatea de a se materializa în această colaborare ulterioară. 

Un moment esențial în cariera lui de muzician a constituit-o intrarea în Banda Agurida, care a fost total întâmplătoare. Acum trei ani, prietenul lui Șerban Mocanu lansa un scurt metraj horror în Green Hours, iar Bogdan a rămas la șprițuri după proiecție, dar nu singur, ci în compania cobzei. Barmanul a filmat tot concertul improvizat la beție, iar a doua zi, Edi, basistul din Banda Agurida, s-a așezat la o cafea în compania acestuia. E evident de ce a ajuns în puțin timp la Bogdan un mail în care Edi îl invita să se apuce de treabă în Agurida. În noaptea respectivă au făcut și prima repetiție la Loredana Groza acasă, pentru că, a doua zi, Bogdan i-a însoțit la o emisiune TV. O lună mai târziu, la Buftea, au avut primul concert împreună la un party privat. „Erau atât de mulți oameni pe scenă”, spune Bogdan „atât de multă gălăgie, încât n-am înțeles nimic.” Atunci au fost primii lui bani câștigați cu Agurida.

Bogdan s-a născut la șase ani după ce a avut loc lansarea Loredanei care, de atunci, a schimbat 2-3 generații de ascultători. „Loredana mă înțelege, măcar pe jumătate”, spune Bogdan. „Nu am cu cine să împart pasiunile astea. Oamenii de vârsta mea ascultă electro, dubstep și hip-hop.” Pentru el, fuziunea de curente moderne cu cele arhaico-tradiționale e extrem de fructuoasă, iar combinațiile care ies din trupă sunt la fel de bogate în nuanțe precum membrii ei: „Dintre noi, băieții, Tudor e cu jazz-ul, Edi cu blues-ul, Dani cu indie, Cuba cu manelele, Andrei cu metalul... și eu.”

Una din cântările lui favorite a avut loc în 2012 într-un club de pe malul Mării Negre, în stațiunea Mamaia: o nuntă machidonească unde a cântat în compania lui Gica Godi, moment relevant pentru Bogdan. „Este un cântăreţ de o excepţională valoare artistică pentru «cei mai balcanici dintre români» cum îi alint eu pe armâni, reprezentativ pentru o muzică extrem de rară a fârşeroţilor din Albania. Nu se limitează numai la muzică lirică (cântări de nuntă şi de joc), ci şi la scandări ritualice şi la povestiri în grai armânesc.” Cam 300 de petrecăreți ridicau pahare de cristal pline cu șampanie și mâncau creveți cu spor. Bărbații aruncau biluțe de chihlimbar de la o masă la alta, hora continua în jurul barului, un steag asemănător cu al Greciei flutura peste coafurile doamnelor, iar spre final, toată lumea a ieșit să danseze în nisip. Pe Bogdan l-a încercat atunci un sentiment acut de panică – cel mai mare cântăreț aromân urmărea tot ce se întâmpla, iar Bogdan știa că lucrurile încep să se îndrepte spre o direcție din ce în ce mai serioasă.

În prezent, viitorul pentru Loredana și Banda Agurida pare a fi un triunghi care îi include pe Tonka Huljik și Goran Bregovic, într-o congruență româno-croato-sârbă, situație de care Bogdan este tare exaltat.

Bogdan simte că nu cântă niciodată pentru clasa de mijloc. Fie că e vorba de petreceri simandicoase sau cântări în aer liber organizate de autorități, publicul lui sunt fie oameni foarte săraci, fie foarte bogați. Fanul tipic are cam 35 ani, e de cele mai multe ori cosmopolit, mândru și nu prea de România, pasionat și de underground, și de mainstream. Ceea ce-l face să se întrebe ce o să rămână din anii de tranziție, ca muzică și ca public? Acum câteva zeci de ani, existau păreri cum că în România, minim 300 de ani se va cânta în continuare la țambalul mic. Unii instrumentiști refuzau țambalul de concert. Dacă ai fi vorbit de sintetizatoare, te spurcau. Nimeni nu și-ar fi imaginat influența pe care urma să o exercite Occidentul într-o țară ca a noastră, unde Cantemir spunea că Orientul e mama muzicii.

Legat de rolul lui ca muzician, Bogdan știe ce vrea: să ducă mai departe răsfrângerea unui fenomen care altfel riscă să se piardă, aici vizând nu numai folclorul și arhaicul, dar și valori culturale ale societății românești, care au apus odată cu vremea, curente de gândire depășite și schimbări politice. „În România folclorul a fost oral”, mi-a scris el într-o zi „a devenit scris (începând cu sfârşitul secolului XVIII), a redevenit oral, iarăşi a fost cules şi transcris de romantici, iarăşi a intrat în gura lăutarilor, ciobanilor şi baladiştilor. Motivul pentru care vreau să protejez ciclul ăsta este pentru că nu vreau să moară povestea din spatele lui, care cred că e mai presus şi de muzică. Povestea haiducului viteaz, povestea ţăranului asuprit, povestea ţiganului care plânge că a furat pentru o femeie „în roşu-mbrăcată” etc. Tradiţiile folclorice au supravieţuit destul de bine şi de curat până acum vreo 50 de ani, datorită caracterului rural al societăţii româneşti, ce a rezultat într-o cultură tradiţională vitală şi extrem de creativă. Odată cu urbanizarea, vine alt folclor şi altă interpretare a tradiţiei. Lucrurile nu mor, se transformă. Însă aşa cum unii oameni construiesc muzee, alţi oameni aleg să devină muzee. Cam ăsta a fost tripul meu până acum şi cred tare de tot în căcatu` ăsta. La fel de important cred şi în aspectul sociologic al problemei: pentru a avea o direcţie (sună a clişeu mizerabil, ştiu) trebuie să ştii de unde ai plecat. Şi eu sunt foarte curios de felul meu”.

Miercuri, 26 februarie, în club Control, Bogdan-Mihai Simion (cobză, voce) prezintă episodul al II-lea al performance-ului cu muzici de tradiţie orală Şamanul Mut. Invitați Eugen (contrabas, saxofon) & Tudor Amarandei (tilincă, acordeon), Adrian Sârbu (vioară), BĂLAŞA (percuţii). Cum a fost la primul performance.

***
Caietele SUB25 #1 se găsesc în rețeaua Cărturești, inclusiv online, și-n librăriile Anthony Frost și Kyralina.